OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă nu mă înşel, acum şaptesprezece ani, cînd, proaspăt premiat la un concurs de dramaturgie al BBC-ului, parcă, ajungea director al teatrului „A. Mureşanu“ din Sf. Gheorghe şi se punea pe inventat Festivalul „Atelier“, Liga pentru Teatru şi, la drept vorbind, chiar instituţia pe care urma să o păstorească vreo şapte ani, Radu Macrinici era cel mai tînăr funcţionar de gen din România, „detronat“, nu peste mult, de Demeter Andras, care prelua cam tot atunci directoratul Teatrului Maghiar din Timişoara. (Cum-necum, aştept să mi se spună cîte teatre au astăzi manageri sub 30 de ani şi pe ce treaptă a scării axiologice se preumblă aceştia.) Ei bine, la abia încheiata ediţie a XVII-a, dramaturgul creator al „Atelierului“ constată că jucăria sa, care pre mulţi i-a iritat ab initio, ba chiar a şi „popit“ vreo cîţiva, a ajuns „cel mai vechi festival internaţional de teatru din România“. În consecinţă, este inevitabilă concluzia lui Macrinici: „teatrul şi numerologia… sînt două lumi care îi smintesc pe cei nechemaţi“. Nu e vorbă, însuşi festivalul funcţionează ca probă, certificînd „chemaţii“ ori lăsîndu-te să ghiceşti/vezi limpede „smintelile“.

 

În pofida anului de criză, Festivalul Atelier, ajuns de patru ediţii ani încoace la Teatrul Municipal din Baia Mare, nu şi-a coborît funcţionalitatea pariului: şaptesprezece spectacole, care au adăugat numelor de producători autohtoni ceva parfum de Paris, Londra şi Tokyo, gală de spectacole radiofonice „Ionesco“, purtate de Mihai Lungeanu de la Teatrul Naţional Radiofonic şi de la Societatea Culturală „E. Ionescu“ din Slatina (despre care, probabil, va mai fi de povestit prin toamnă), gală de documentare asigurată de Editura ArtSpect şi de Centrul Internaţional pentru Artele Spectacolului ArtHoc, un colocviu dedicat centenarului „E. Ionescu“… De trei ani încoace, festivalul a optat şi pentru secţiunea „Portret în Atelier“. Au trecut, aşa, prin faţa spectatorilor, creaţii compacte ale lui Victor Ioan Frunză ori ale lui Radu Afrim. Anul acesta a fost rîndul teatrului-gazdă şi, într-un sens, poate că a fost reuşita punctuală numărul unu.

 

În consecinţă, cinci spectacole băimărene (unul, în concurs) au intrat în scenă în cele opt zile festivaliere. Toate cinci, fără îndoială, reuşite reale, chiar dacă a fost vorba de cinci retorici evident deosebite. Chiar dacă două montări au purtat aceeaşi semnătură regizorală – Kincses Elemer –, demonstraţia maiestuos detaşată de contingent a Aurorei Prodan, secondată de Valeriu Doran, în Sarah Bernhard, a ţinut de registrul clasic, pe cînd viziunea aceluiaşi regizor (e drept, cam prea cuminte pentru ideile pe care le-a propus pe parcurs) faţă de Casa Bernardei Alba ne-a sosit în cheie modernistă. Evident, unei Bernarda (Inna Andriucă), aproape din acelaşi contingent cu fiicele-i, onirică, fiind hormonală cu asupra de măsură, nervoasă pe alocuri, fiind o neatentă, i se cuveneau fete cu mult mai libere (iar cele cinci actriţe care le întruchipează, evident, o puteau face). Ivan Turbincă, omul care a speriat moartea… sau nu al lui Dan Ţopa, după o propunere textuală a lui R. Macrinici, a fost momentul de carnaval care, de altfel, a şi încheiat festivalul cu un inteligent „paşol na turbinca, lume!“. Sorin Miron, în rol titular, alături de un Ionuţ Mateescu dovedind că se poate şi o Moarte genială în ridicolul, dansurile ori schimbările de plan pe care, dacă mai crezi în basme, chiar le poţi gusta (dacă nu, s-ar putea pune întrebarea „ce mai căutăm prin teatre?“), garantează o abilă şi oarecum strepezită bună dispoziţie (căci, pe de altă parte, oricît te-ai copilări, întrebarea lui Hamlet bîntuie…). Tot la Baia Mare a început şi tandemul Ana Mărgineanu – Peca Ştefan să scrie primul capitol dintr-un proiect care, pînă una-alta, a mai dat roade şi la Piatra Neamţ – Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare.

 

Utilizînd întreaga scenă, din subsol pînă la acoperiş, „greii“ teatrului (cu atît mai „grei“ cu cît s-au dovedit a fi şi tineri, şi talentaţi) plimbă o poveste aparent SF, mizînd pe posibila mitologie locală a copilului de aur din băile Maramureşului. Totul însă se întreţese ingenios, evident postmodern, cu un haz nebun de musical parahollywoodian, minînd ironic tentaţia pateticului ori a moralizatorului (păstoase de-a dreptul în manifestele de tip „ecoló“ ori prin utopiile negative), scoţînd la lumină „auroizi“, „piele de băimărean“ din 2128, pompe funebre ceauşiste (pe lîngă teatrul băimărean e o stradă plină – nu e vorbă, acum ţi se propun chiar „sicrie Occident“, să tot mori…), binefacerile poluării (adaptare la realitate a dramaturgului, căci, fără a fi Copşa Mică, oraşul are, de pildă, un imens coş de fum prin care, cum ar veni, încerca naţional-comunistul scornicesc să trimită poluarea peste graniţă). Fără a fi nouă, ideea finalului prin care se revine în timp e izbutită şi asigură ambiguitatea necesară, mai greu de indus prin pictorul ratat-hoţ de aur din prima scenă.

 

În fine, aşteptatul Joc de-a vacanţa (opţiune 9), aşadar lectura prin grilă Radu Afrim a celebrei piese a lui Mihail Sebastian încununează travaliul excelent, de o stagiune, a Teatrului din Baia Mare, fiind, totodată, şi un vîrf al spectacologiei regizorului. Demonstraţia e de bun-simţ: jocul obligă la asumarea ludicului şi la acceptarea deliberată a înveşmîntării în oniric. Fiecare categorie, în cazul utilizării, ar genera însă un exerciţiu cel mult modern, or, evident, nu asta a fost intenţia lui Afrim. Ludicul poate da în carnaval (nimic rău aici!), oniricul, într-o serie de aproximări patetice. Abia combinarea lor savantă (termenul nu e deloc exagerat) face cu totul logică vacanţa statică, de birou. Numai aşa poţi avea un august în geografii la alegere, cînd abia te pregăteşti de Crăciun, blocat între uşa ascensorului şi monitorul calculatorului, visînd la un revolver care, ucigînd actanţii birocratici, ar ucide, poate, şi realitatea. Căci, fericirea lui Ştefan Valeriu (Matei Rotaru) nu este altceva decît „nici o amintire, nici o nostalgie şi o mare indiferenţă“. Cum, pesemne, fericirea nu se poate, mai rămîne jocul: jocul cu harta-femelă Corina (Gabriela Del-Pupo), jocul muzical al lui Madam Vintilă (Ioan Codrea) cu propria-i şi vesela opţiune sexuală, jocul lui Bogoiu (Ionuţ Mateescu) cu vocaţia sa de spiriduş-şef de orchestră, lui Jeff (Vlad Bîrzanu/Lucian Rus) rămînîndu-i aproape exclusiv rolul de vibrator, cum e adolescenţa cînd ia realul prea în serios… Dincolo de excepţionalul spectacolului în sine (spaţiul e prea puţin pentru cît merită capodopera lui Afrim), acest al treilea exerciţiu – avînd ca pretext un clasic – este, cred, nu doar cel mai izbutit, dar este deopotrivă şi un spectacol-şcoală.

 

Nu e vorbă, în acelaşi Festival Atelier am putut număra şi un lanţ al slăbiciunilor format din confuzii, ghinioane ori concepţii toxice. Notez doar cîteva: lipsa flagrantă de regie a Stării febrile coproduse de trei instituţii arădene şi o companie pariziană (habar nu am cine e Denis Chabroullet, dar e chiar păcat de actorii care ne-au lăsat totuşi să le intuim posibilităţile); Hamletul lui Gelu Badea, cu un „adolescent miop“ învăluit în spleen baudelairian în rolul principal (ceea ce putea genera strategii de reţinut), dar şi o serie de aberaţii sastisitoare (Gertrude-Dracula crăpînd ţeasta Ofeliei cu un ciocan şi, conform machiajului, sugîndu-i creierii, Hamlet în desant la mormîntul ucisei, care învie şi sare-n braţele groparilor etc. etc.); vulgaritatea groasă, interdictivă, a Poveştii poveştilor, în varianta Teatrului Tandem din Piatra Neamţ. În fine, pentru mine limita toxicităţii estetice a constituit-o Animale de hîrtie, producţie a Teatrului Ariel Underground din Tîrgu-Mureş. Lipsa de motivaţie, plecînd de la textul americanului Rajiv Joseph şi încheind cu neatenţia regizorală a lui Gavril Cadariu, face ca reuşita actoricească să îmbrace în înveliş dulce (ca la telenovele) un gol artistic şi de logică (sinonime fiind ele, ab origine, de nu mă-nşel…).