Cum se ştie, actuala criză economică
a debutat prin folosirea rafinată (se poate citi şi „ilegalizare“,
pariu cu asupra de măsură pe creditele neperformante,
offshore-izare etc.) a instrumentelor bancare. Pesemne însă că
orice marinar trebuie să mai dea, măcar uneori, bună ziua
uscatului pentru a nu o lua razna definitiv, pentru a nu îşi
închipui că întreg universul este numai şi numai o
nesfîrşită mare, iar Dumnezeu, o barcă de salvare în
care încap toate echipajele în circulaţie. Bănuiesc că
tocmai pentru a evita intrarea într-un asemenea siaj al
aberaţiei, Raiffeisen Bank a inaugurat acum şase ani „Raiffeisen
Art Proiect“, „iniţiativă menită să sprijine dezvoltarea
proiectelor artistice din diferite zone de expresie“, cum ne anunţă
chiar iniţiatorii. Bun, mă puteţi trezi cu duşul rece al
explicaţiei PR-istice, dar, oricum, realitatea palpabilă numără
deja trei experienţe scenice, două din domeniul artelor plastice şi
cîte una din muzică şi literatură.
Între actorie şi scris
Pe de altă parte, un băiat de la
Lehliu, născut în ’74, fiindcă nu a ştiut destule limbi
străine, însă murea de frica armatei (zice el), a lăsat
baltă intenţiile jurnalistice şi s-a apucat de UNATC (clasa Olgăi
Tudorache) pe care a şi încheiat-o, odată cu mileniul trecut.
Şi s-a apucat de scris. Teatru. (Sigur, actorul nu a stat nici el
degeaba, numărînd deja vreo douăzeci şi patru de filme, şi
nu puţine prezenţe scenice.) Teatru şi scenarii. Fetele
marinarului, de pildă, îi aparţin. (Să fiu iertat, dar în
domeniu sînt un programatic şi elitist nonspectator.) Cum
singur spune: „Cînd nu îmi plac lucrurile ca actor,
găsesc refugiu în scris, iar cînd mă plictisesc de
scris, mă întorc la actorie. Este o formă de laşitate, dacă
vreţi“. Omul se cheamă Cornel Mimi Brănescu.
La rîndul lor, nici oameni precum
Marcel Iureş ori Alexandru Dabija (alături de o serie redutabilă
de alte personalităţi) nu şi-au văzut cu precizie de treaba lor
(vreau să zic: actorie, respectiv, regie) ci, acum paisprezece ani,
au pus bazele Teatrului ACT, nu numai primul teatru particular
propriu-zis de după 1990 din România (termenul mi se pare mai
funcţional decît acela de „independent“), dar şi una
dintre cele mai serioase şi consecvente tribune culturale autohtone.
Heraldica berii
Una peste alta, toate aceste „devieri“
de la normă au dus, la sfîrşit de octombrie, în spaţiul
de la ACT, la seria de spectacole de autor, plecînd de la o
constatare a lui Dabija: „De prea multe ori am văzut piese
minunate dispărînd prin repertorii dezlînate… Hai să
facem trei piese de Brănescu, să vadă lumea un scriitor, nu numai
un spectacol“. Seria a însemnat nu doar trei texte ale unui
autor „deja o marcă“, vorba lui Alexandru Dabija, dar şi o
succesiune de trei regizori importanţi: Vlad Massaci, Claudiu Goga
şi Alexandru Dabija. Cît despre marcă, dramaturgul ştie bine
ce face: „Sînt probleme pe care le discuţi, de obicei, la o
bere“. Heraldica berii în dramaturgia românească ne
spune ceva, şi încă la vîrf! Evident, Caragiale simţise
că acea lebenphilosophie balcano-carpato-pontică încape
într-o halbă şi-are nevoie de mici tăvăliţi la greu în
miroase. O ştie bine şi băiatul din Lehliu (Gară?), cum o ştia
şi berarul din Haimanale via Ploieşti (cu siguranţă Gară!). Nu
doar lumea din Scrisoarea pierdută continuă, ci (mai ales) aceea
din Noaptea furtunoasă, D-ale carnavalului ori Conu’ Leonida…
S-au schimbat veacul, moda, parte a lexicului, parte a meseriilor
ş.c.l, ş.c.l., dar năravul…
Trei poveşti
O demonstrează şi textele lui Mimi
Brănescu, şi înscenările lor de la ACT. Mai întîi,
o poveste de cuplu, Dumnezeul de a doua zi, pentru care Claudiu Goga
îi aduce laolaltă, fiecare cu monologul personajului său, pe
Mirela Oprişor şi pe Vlad Zamfirescu. De altfel, Goga e un maestru
al cuplurilor izbutite (vezi, la Braşov, Mircea Andreescu şi Adrian
Răţoi, ori, la Arad, Claudia Ieremia şi Zoltan Lovas). Spaţiul
propus de Ştefan Caragiu susţine perfect desfăşurarea celor două
voci interioare, care creează, în realitatea scenică, o
poveste de un dinamism uluitor: două mese ale unei probabile
bucătării de bloc, cu covor ţărănesc lung cît o istorie de
care nu mai scăpăm, şi, de partea cealaltă, o potecă/faleză de
nisip, unica materie din care ne putem făuri, la drept vorbind,
existenţele şi castelele. Comicul este exploziv în povestea
de dragoste şi de părăsire, şi de el are grijă, cu o
imperturbabilitate britanică, în primul rînd Vlad
Zamfirescu. De partea cealaltă, Mirela Oprişor are obligaţia unui
contrapunct teribil de discret, pentru a nu rata pariul umorului şi
a nu aluneca în pateticul păstos. Şi o face cu un
rafinament-lecţie. Pe fundal, portretele părinţilor,
portrete-ceafă, ca să zic aşa, cu excepţia mamei personajului
masculin, portret alb, căci aceasta e deja în ceruri. Pesemne,
unica absenţă care vede realitatea, spre deosebire de prezenţele
oarbe la lumea din jur. Presiunea freudiană a părinţilor, care,
pînă la urmă, îşi văd şi ei de vieţile lor de aici,
de la porţile Orientului, minează echilibrul cuplului de care cei
doi se agaţă tandru, în toată comedia. Contrapunctul mizînd
pe personajul feminin nu merge însă pînă la soluţia
tragicului (ar fi fost prea simplu şi miza ar fi coborît o
dată cu boala fatală), ci lasă loc unei priviri relaxate de
„dincolo“.
A doua poveste, Flori, Filme, Fete sau
Băieţi, aduce în scenă două cupluri sub ochiul regizoral al
lui Vlad Massaci. Mirela Oprişor şi Simona Cuciurianu, pe de o
parte, Sorin Poamă şi Andrei Mateiu, de cealaltă, spun o poveste,
în fond, cehoviană. Interesantă este schimbarea continuă a
orizontului de aşteptare, sub semnul cuplului: tînărul,
care-i dă „înainte cu tupeu“, va opta pentru
intelectualizarea prin arhitectură, timidul va ajunge agent de
vînzări. Probabil aşa e la masculin. Puştoaica timidă se va
realiza în salonul de coafură şi Dumnezeul acumulărilor
obiectuale domiciliare, cea mai libertină, de sorginte intelectuală,
rămînînd, probabil, singura persoană relativ normală a
poveştii. Altfel, aceeaşi dicotomie comică feminin/masculin,
acelaşi orizont de aşteptare existenţial în care, cel mult,
o putem lua de la capăt. Ciclic. Ceea ce se şi întîmplă,
personajele reocupîndu-şi în final poziţiile iniţiale.
În fine, a treia poveste este şi
cea mai complexă ca extensie a numărului şi a istoriei
personajelor, în definitiv tot cuplul fiind cel care marchează
povestea/vieţile acestora. Cheia o deţin, cred, personajele
feminine absente: soţia bătrînului şi alcoolicului profesor
(C. Drăgănescu) şi prietena tînărului (Robert-Gavril
Pătru). Ce fac ele? Aşteaptă. Ce fac personajele feminine prezente
în scenă (interpretate de Gabriela Popescu, Ada Simionică şi
Mihaela Sîrbu)? Aşteaptă. Ce? Extrem de puţin probabila
ieşire din beţia provocată de alcool sau, pur şi simplu, de
obligaţia de a fi a bărbaţilor. Singura care nu mai aşteaptă
nimic pare a fi mama trecută „dincolo“ a lui Robert. Textura
continuu interşanjabilă a cuplurilor este de o ingeniozitate cum
numai un ochi foarte atent poate imagina. Instrumentul esenţial
rămîne comicul exploziv, cu momente de violenţă bine
temperate, întreg spectacolul fiind un soi de ecou al
sarcasmului moromeţian, ca să zic aşa, al Tatălui (Marcel Iureş
într-un rol care merită toate superlativele!). Cu toţii fug
de singurătate, cu toţii consideră ratată oferta prezentului.
Drept pentru care beau. Bărbaţii. Femeile „gătesc şi spală“.
Şi aşteaptă. O putem lua în tragic. Dar putem şi rîde.
Păi, cînd sîntem singuri, în faţa oglinzii, şi
ne strîmbăm teribil, cum reacţionăm? Aşa şi pe la noi cei
care, parafrazîndu-l pe Caragiale (Iarăşi? Mereu.), sîntem
cum am fost şi pariez că aşa vom şi rămîne.
Cît despre criză, se vede că
exact evitarea monogamiei profesionale, lecturile infidele/sfruntarea
cutumei & vîrîtul nasului în fierturi fără
act de proprietate s-ar putea dovedi adevărata medicaţie. Personal,
aşa aş traduce experimentul Brănescu de la ACT.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters