OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul "Sica Alexandrescu", Brasov
Visul unei nopti de vara
de William Shakespeare
Regia: Dominic Dembinski
Senografia: Catalin Ionescu Arbore
Aranjamente muzicale: George Marcu
Miscare scenica: Liliana Iorgulescu
Cu: Mircea Andreescu, Virginia Itta Marcu, Radu Negoescu, Marius Cordos, Vlad Jipa, Gabriel Sandulescu, Relu Siriteanu, Dan Sandulescu, Gabriel Costea, George Custura, Marius Cisar, Carmen Moruz, Oana Hui, Iulia Popescu, Bianca Zurovski, Demis Muraru, Mihai Bica, Sebastian Curta, Alexandra Ignat, Silvia Bostina, Andreea Corbos, Denisa Anita Nemet, David Vasile, Marian Carstea
Teatrul de Stat Oradea
Noaptea de 16 ianuarie
de Ayn Rand
Un spectacol de Alexander Hausvater
Scenografia: Vioara Bara
Coregrafia: Hugo Wollfs
Muzica: Mircea Kiraly
Cu: Mariana Presecan, Elvira
Palton-Rimbu, Suzana Macovei,
Molnos Andras Csaba, George Voinese, Marius Damian, Petre Ghimbasan, Adrian Locovei, Daniel Vulcu, Serban Borda, Ileana Iurciuc, Angela Tanko,
Ion Abrudan, Oana Rusu, Emil Sauciuc, Richard Balint, Alexandru Rusu,
Anca Sigmirean, Corina Cernea,
Toth Tunde, Pavel Sirghi, Mihaela Gherdan, Anca Turcut


Plina vara astronomica (totusi, doar o copie...). Relache teatral in asteptarea noii stagiuni (de mers, neaparat, in toamna, la Tirgoviste, la premiera Turandot-ului lui Frunza B superb!) si semne de musical pentru toamna, la Brasov si la Oradea. La drept vorbind, dincolo de maestrul utilizarii instrumentelor musical-ului B Victor Ioan Frunza, de promisiunile lui Calvin McClinton, ramase in atelierul de la Muzeul Literaturii Romane, si de Sfint si pacatosi al lui Horia Moculescu, de la acel Fantasio, dirijat de Mihai Sorin Vasilescu (singurul musical real, ca sa zic asa), tentativele ramin sporadice si arar de domeniul performantei.

Fara exagerate pretentii, dar cu muzica din plin, teatrele din Brasov si Oradea isi vor astepta, din septembrie, spectatorii, oferindu-le doua viziuni scenice semnate de doua nume importante: Dominic Dembinski si Alexander Hausvater. Cel dintii propune un Vis al unei nopti de vara rock, gindit ca atare de George Marcu, secundul, pe notele lui Mircea Kiraly, un succes american al anilor=30, cu tenta muzicala in consecinta, Noaptea de 16 ianuarie.
`Astazi, mai ales, aceasta piesa nu poate fi inteleasa ca feerie, ci ca un sondaj al beznelor instinctualeA, isi explica optiunea regizorala Dembinski, in ceea ce priveste cunoscuta piesa shakespeariana, mizind pe `recuperarea bestialitatii, fara conotatii neaparat negativeA.

Ma indoiesc ca feeria si-a incheiat serviciul artistic in favoarea comunicarii ori a semnului artistic. Cu atit mai mult cu cit scenografia insasi, in viziunea lui Catalin Ionescu Arbore, dovedeste chiar virtutile genului, intre locatie de basm si kitsch admisibil (care nu e al socializarii, ci chiar al naturii, spatiu in care personajele se intorc, in egala masura, gratie vrajii si instinctelor primare, in somn ori ca somn).
In aceasta varianta a Visului unei nopti de vara, cheia inclusiv decizionala pare a fi dublul Puck: o data in ipostaza unui soi de Margelatu (semintele balcanice mai lipsesc!), cu aplomb realizat de Mihai Bica, a doua oara in cea a unui amestec de Cupidon si paj al lui Puck, pentru care regizorul a utilizat un copil, Sebastian Curta. E greu de spus daca Puck se joaca, reactioneaza rautacios din cauza unui infinit plictis ori e instrumentul esentelor magice. In orice caz, deasupra si in egalitate de sanse cu el, cuplul Oberon-Titania aduce in scena cele mai izbutite personaje ale spectacolului, intrupate de un cuceritor Demis Muraru si o excelenta Virginia Itta Marcu. Poate ca aici e si una dintre problemele acestei montari: prea evidenta discrepanta intre prestatiile actoricesti.

Daca am pune in oglinda cele doua viziuni Shakespeare de ultima ora, cea de la Brasov si cea de la Nationalul bucurestean, semnata de Felix Alexa, ar rezulta, prin imbinarea componentelor izbutite, o opera admirabila. Spuneam, la vremea cuvenita, ca, la Felix Alexa, eclatant e grupul mestesugarilor-actori de conjunctura. Ei bine, exact asta rateaza Dominic Dembinski (uneori pina la vulgarul gros). In schimb, exact ceea ce refuza, teoretic, feeria modernizata, fie ea si rock, ii merge manusa regizorului, la Brasov. Si in lumea lui Oberon, si in aceea a lui Thezeu (cam nepotrivit pentru rol Mircea Andreescu), personajele sint buclucase, glumete, absurde atit cit trebuie. Hippolyta (senzatia vizuala a spectacolului, alaturi de feele trinitare, la dispozitia Ti-taniei) e purtata in lesa de un Thezeu amintind de jandarmul lui de Funes, printr-o curte de inraiti cititori de jurnale. O apa psihanalitica, cu utilizare spectaculoasa, implineste domeniul vegetal in care se tot incurca in vraja cele doua cupluri indragostite. Regizorul pare a cauta perpetuu efecte care sa binedispuna publicul, inlauntrul sau in afara unei posibile logici a discursului scenic, in beneficiul (sau, poate, nu?!) `visului ciudatA, prevazut si instrumentat de Puck cel mare, dar si de cel mic, o ciudatenie aproape homerica, fiindca apare, nu inutil, cu ochelari de orb, la finalul cintecului la acordeon.

Mai cu picioarele pe pamint, daca pot sa zic asa, spectacolul lui Hausvater, de la Oradea, este un soi de telenovela cu pretentii intelectuale, din care puteti vedea, in fiecare noapte, pe mai toate posturile TV, din acelea cu lumea justitiei si hatisurile ei. Autoarea, Ayn Rand, scapata din proaspata Uniune Sovietica prin 1926, va incheia scenariul acestui succes al Broadway-ului la sase ani de la emigrare. Datarea si erorile sint de acum vizibile. La drept vorbind, prefer Morti si vii al lui Caraman, cel montat la Odeon de Ana Margineanu. Inca o data insa B ceea ce pina la urma nici nu e rau B, priza la public, ca si in cazul spectacolului de la Brasov, e relativ asigurata. De ce se cinta si de ce se danseaza pentru a se pricepe daca un celebru om de afaceri s-a sinucis ori a fost aruncat din virful unui zgirie-nori nu prea e clar. Dar are haz. Spre deosebire de Brasov, la Oradea, mai toti actorii sint bine intrati in roluri, excelind Mariana Presecan, Suzana Macovei si minellianul Richard Balint.

In decorul sobru, percutant si cu lumini foarte bine utilizate, semnat de Vioara Bara, publicul este continuu "trezit" si "utilizat" (o obsesie mai veche a lui Hausvater, inca de la La Tiganci, daca nu ma insel). Chiar de la inceputul spectacolului, un numar de spectatori va fi invitat in scena, pentru exercitarea dreptului de jurat (n-ar strica sa invete si justitia romana ceva din asta), pentru ca, in final, sa stabileasca vinovatia ori nevinovatia lui Karen Andre (Mariana Presecan). Pina la urma urmelor, nici nu stiu daca stabilirea vinovatiei mai are vreo importanta. Importanta ramine utilizarea contrapuncturilor muzical-coregrafice (parca, totusi, explozia de fantezie din Roberto Zucco de la Iasi ar fi fost mai utila), pe de o parte, si puternice conturari de personaje, asa cum reusesc sa obtina Suzana Macovei in avocatul Stevens, Elvira Palton-Rimbu in procurorul Flint ori Mariana Presecan in a sa secretara Karen Andre.
Merita si publicul o odihna, dupa vacanta, cu ceva cintecele comice. In speranta alcoolului tare, de toamna (poate, totusi, nu doar o copie...).