OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Northern Stage Ensemble
Noul locatar de Eugen Ionesco
Cu: Francisco Alfonsin, Mark Calvert,
Jim Kitson, Joanna Holden
Regia: Tompa Gábor
Scenografia: Helmut Sturmer


Acesta e un titlu care ma face de-a dreptul invidios pe tine, imi zice prietenul Claudiu, iar lentilele ochelarilor ii sint impinzite de luminite jucause. Nici n-ar mai trebui scris articolul, regizorul poate fi de-a dreptul flatat si... Ho, ii intrerup eu avalansa de cuvinte care se pravaleste peste mine precum obiectele in locuinta noului locatar. Asta ar fi de-a dreptul... absurd: sa-i trimit eu lui Bogdan doar titlul articolului. Ce-ar putea intelege simplul si cinstitul nostru cititor? Nu-l pot lasa cu ochii in soare, fara a-i da, cit de cit, o explicatie, ca el s-ar intreba, pe buna dreptate, adica cum Stan si Bran studenti la Tompa? Ei au fost studenti la Oxford, stie tot romanul, si-atunci, dupa titlu, inseamna ca Tompa preda la Oxford? Prin urmare, trebuie sa ma explic. Asta imi aminteste de-o replica celebra a unui fost activist, actualmente deputat, care zbiera adesea in biroul sau rosu la diversi subalterni galbeni de spaima: „mie sa nu-mi explici, mie sa-mi spui de ce!!“.

Deci, regizorul romano-maghiar Tompa Gábor a dat o fuga pina in Anglia la Newcastle si a montat acolo, in limba engleza, piesa Noul locatar de Ionesco, scriitorul de care regizorul bilingv se arata a fi de-a dreptul indragostit. Montarea sa a surprins publicul si critica de specialitate, The Guardian cotindu-l cu patru stele. Trupa din Anglia a efectuat un turneu la Cluj, jucind pe scena Teatrului Maghiar, unde, surprinzindu-ne, ne-a obligat sa recunoastem stelele mai sus amintite.
Tompa Gábor a stors din textul ionescian toate valentele sale comico-grotesco-ridicole, desenindu-le in imagini de film alb-negru. O pelicula cu gaguri verbale, dar, mai ales, vizuale. Gestica de filme de epoca, dintre cele care si azi produc risul celor sanatosi la cap. Noul locatar e lung si noduros, miop de-a binelea, se misca de parca mereu ar face echilibristica pe sirma, poarta cu el un toc de violoncel in care se afla alt toc, de vioara, in care se afla o funie zdravana, buna sa te spinzuri cu ea, dar fara sapun, ci cu o creta.

Prin urmare, lunganul miop, care baleteaza mecanic, deseneaza, cu ajutorul funiei, al cretei si al unui cui, un cerc perfect. Acolo va fi locul sau de odihna, de meditatie, de moarte, de viata, de ris si plins, in rest... poate sa inceapa invazia! Iar invazia incepe cu o turuiala nebuna a fostei locatare, careia nimeni nu-i acorda importanta. Si nebunia se declanseaza cu adevarat cind apar cei doi carausi, copii fidele ale celebrilor Stan si Bran. In ritmul hilar al acestora (sa ne amintim cum au construit ei o casa ori cum au carat o pianina etc. etc.), incep mobilarea. O vreme urmeaza indicatiile pretioase ale lunganului cu gesturi de papusa mecanica, transformat si in dirijor tembel – citeva scene – care „interpreteaza“ un fragment din Traviata! Dar, pe urma, cei doi isi descopera „personalitatile accentuate“, unul incepe sa aiba idei si sa devina obraznic, celalalt e mai tantalau, incercind sa faca pe servilul. Slabul si grasul...

Obiectele care inghit, hulpav, spatiul scenic sint de-a dreptul stupefiante: opt masute cu scaunele, calusei, o mumie, un scaun cu rotile pentru vremea cind lunganul isi va rupe picioarele, o harpa, o tuba (doar pianina lipseste...), pachete cu carti... La un moment dat, sint aduse si doua portrete, al lui Beckett si al lui Ionesco! Ultimul va fi fixat cu fata la perete, adica... sa nu vada ce se petrece cu piesa sa, sa nu vada in ce hal o monteaza individul ala alb-negru numit Tompa. Superba autoironie. Si hamalii gifiie din ce in ce mai greu, cu toate giumbuslucurile lor, iar locatarul oboseste si el si se prabuseste in fotoliul din cerc. Cu trecerea timpului, viata devine tot mai greu de suportat, vine batrinetea cu toate mizeriile ei. Doar obiectele continua sa invadeze spatiul, impinse de miini nevazute, spargind si un perete, dar nimanui nu-i mai pasa, chiar daca amenintarea cu sufocarea e iminenta.

Si la sfirsit apare proprietareasa in cadrul ferestrei, o proiectie de film cu capul acesteia care rosteste un singur cuvint, fara sonor, il rosteste clar, insa fara nici o panica, de parca ar face exercitii mute de dictie... Iar noi, spectatori avizati si specialisti intr-ale „smecheriilor“ scenice, pricepem ce zice, chiar daca e in engleza. L-am si intrebat pe Claudiu, in soapta, ce zice aia ma, iar el mi-a raspuns: zice ca help...!
Toti cei patru actori au jucat intr-o veselie debordanta, cu o degajare si-o pofta de invidiat, intr-un decor de-o evidenta plasticitate, purtind amprenta lui Helmut Sturmer. Despre regizor nu mai am ce spune, e un exeget de rasa al teatrului asa-zis absurd, in speta cel semnat de Ionesco. In rest, despre aceasta montare englezeasca, i-ar fi fost de ajuns doar titlul de mai sus... Asta e, pina la urma, si parerea mea...