OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Theatrum Mundi si Teatrul Bulandra – Ceasornicaria Taus – Regia Mircea Marin; Scenografia Doru Zanfir; Muzica Dorina Crisan-Rusu; Coregrafia Felicia Dalu; Interpreteaza: Ion Lucian (Taus, Un Preot), Tudorel Filimon (Klaus, Doamna Klaus), Mirela Comnoiu Marin (Doamna Burma, O chelnerita, O trecatoare voalata), Dana Pocea (Melanie, O saltimbanca), Claudia Negroiu (Ingerul, Scafandrul, Cocles si Fantoma sa, O tinara fata), Viorel Paunescu (Papus, Atlas, Scafandrul Cocles si Fantoma sa), Gheorghe Danila (Maus).

Teatrul National din Tirgu-Mures – Alge – Regia Radu Afrim; Scenografia Krisztina Nagy; Interpreteaza: Luminita Valeanu (Bernarda Alba), Iolanda Dain (Bunica), Monica Ristea-Horga (La Poncia), Elena Purea (Martirio), Cristina Holtzli (Angustias), Roxana Marian (Adela), Delia Martin (Amelia), Theodor Marton (Pepe), Ciprian Cadar (Omul cu dantelele).

„Suprarealismul e un mod de viata“, ii declara cu putin timp in urma Gellu Naum Simonei Popescu. Cam in acelasi chip vorbea mai an Mircea Cartarescu, la Zilele Tomis, despre postmodernism. Sa fie doar o intimplare? Dincolo de faptul ca primul tine de incununarea hidrocarburii, iar al doilea de bitul epidemic, vina pare comuna, iar drumul – demonstratia unei evolutii. Suprarealismul e bucuria in fata vastitatii, postmodernismul utilizarea acesteia ca instrument de cunoastere (pesemne, modernitatea raminind uimirea stresata, la mijlocul drumului, intre cele doua categorii). Ca pentru suprarealism ironia e umorul, pe cind pentru postmodernism pina si umorul e ironie e probabil unul dintre turnesolurile diferentei, recognoscibila si in doua spectacole a caror premiera a avut loc in ultimul timp, la Bucuresti si Tirgu-Mures.

Taus, Klaus, Maus &Co.
Dupa Poate Eleonora…, produs acum citiva ani impreuna cu Teatrul de Comedie sub bagheta lui Alexandru Tocilescu, Theatrum Mundi se intoarce la superseniorul surrealismului, Gellu Naum, pentru a monta, in viziunea lui Mircea Marin si in coproductie cu Teatrul Bulandra, Ceasornicaria Taus. Pentru reusita pariului (tinut strins in concordie cu textul), regizorul apeleaza la muzica Dorinei Crisan-Rusu, coregrafia Feliciei Dalu si, dictat al imaginii incarcate simbolic, la scenografia lui Doru Zanfir. Astfel, spatiul de joc e dispus pe trei planuri: cel din fata, al ceasornicariei propriu-zise, al doilea, al trecerilor succesive dincolo de obligatiile temporale, in prezentul continuu al visului, rememorarii, narativului, in fine, un al treilea, reprezentat de fundalul auroral ori vesperal, cu manechin feminin melancolic. Manechinul, de altfel, este corespondentul unic al ceasornicarului si de aceea „joaca“ in acelasi registru. Vreau sa zic, excelent interpret si impecabil inspirat, Ion Lucian cu al sau Taus dirijeaza intregul joc de esenta onirica, dintr-un unghi realist, detasat, ironic cu masura, gasindu-si tocmai in obiectual, in manechin, corespondentul. Caci supravegherii temporale, stapinirii duratei („la mine e intotdeauna 8“) dinspre marele maestru al viului ca dat universal, ii corespunde de minune imaginea incremenita a viului ca ansamblu de forme perisabile. Lectia pe care o ofera Ion Lucian (si pe care, in scena, pare a o fi inteles cel mai bine Claudia Negroiu) este ca si in teatrul de origine suprarealista (la fel ca in teatrul absurdului, sa zicem), esential este sa nu joci suprarealist, ci sa creezi situatii de acest tip. Iata de ce, probabil, Mircea Marin utilizeaza personajele Taus si Ingerul tocmai pentru a descoperi doua posibile tipuri de amorsare a contrapunctului si, cum sa zic, dezamorsare a datarii.

Aici, in planul intii, in ceasornicaria lui Taus – loc posibil clauneriei, par sa sugereze numele celor trei amici Taus, Klaus si Maus –, ceasul (oricit de metafizic l-am interpreta) contine el insusi acea doza de ironie de casa mare pe care o joaca si Ion Lucian, batind ora exacta ca o masinarie stricata, distorsionat. Jocul din planul doi e proba aberatiei generate de trait, de cutumele ineficiente, de la schimburi sentimentale la schimburi lexicale. „Totusi, oamenii vorbesc cind nu vor sa se inteleaga“, conchide Taus. Iar rezolvarea suprarealista nu e aiuritoare decit din perspectiva umana pentru care „intregul e suparator pentru ca ne-am dezobisnuit“.
Dintr-un colt, de sub pendula unde zace de doi ani, Maus cauta in gol evadarea, o invitatie la voiaj care nu se poate decit in povestile cu rezolvari ciudate, precum cea dintii, cu o doamna Burma (Mirela Comnoiu Marin) cu aplomb, prevazuta cu pistol si cu amant scafandru, si fata cu gigantice dopuri de vata in urechi, dansind charleston si traindu-si onirismul sentimental in ironice duete de opera cu explicatie de telenovela – „Eu nu citesc ziare“, va constata Taus, fata replicindu-i: „de-asta n-ai sentimente“. Propunind o cale ascendenta, urmarind succesiunea replicilor, Mircea Marin creeaza momente de umor exploziv precum viziunea Fetei care „si moarta e cuminte“, teoria alaptatului, Klaus cel mereu insotit de nevasta invizibila (Tudorel Filimon raspunde direct din suprarealism personajelor construite de Ion Lucian si Claudia Negroiu) sau obstinatia Ingerului care se vrea „picher la drumuri si poduri“. Consecinta a relaxarii, dupa „muncile“ Scafandrului“, devine posibil dansul lui Atlas, cu Pamintul pe umar si cele doua zeite tinindu-i companie.
Vrind-nevrind, spectacolul trebuie sa aiba si un final, asa ca, o data Ingerul impuscat, Taus facut sa dispara, victorios va ramine manechinul din fundal, in filtru rosu, pe celebra arie O sole mio. E posibil ca Gellu Naum sa surida in fata unei incercari de decodare in economia logicii critice. Dar – sansa unui spectacol reusit –, Mircea Marin face posibil un asemenea exercitiu tocmai prin normalitatea generala a lecturii sale scenice.

Bernarda’s House Remix
Tot dintr-un fundal, de data aceasta albastru, pe care valureste continuu marea, trecind prin economia scenografica initial si ea suprarealista, porneste si cel mai nou spectacol al lui Radu Afrim, Alge, dupa Casa Bernardei Alba a lui Lorca, produs de Nationalul tirg-muresan. Subtitlul de mai sus e chiar subtitlul spectacolului realizat pe un scenariu original semnat de regizor, care nu uita se se subintituleze, la rindul sau, „raduafrim@hotmail.com“. Krisztina Nagy, scenografa, isi lasa fantezia sa zburde in domeniul costumelor, pentru decor parcimonia fiind cuvintul de ordine: un fel de confesional-sifonier cu oglinda transparenta, in care se incadreaza ca intr-o elipsoidala fotografie de epoca Bernarda si un fotoliu larg, in care sint asezate cu picioarele in sus cele patru fete, cite a mai pastrat Afrim pentru spectacolul sau, pazite de o mamos-pisichera Poncia (Monica Ristea-Horga, una dintre putinele actrite din Romania care si-au asumat independenta si, ca atare, si dreptul la electivitate/selectivitate ca principiu profesional si moral totodata). Valurile continue si sunetul „din adincuri“, glas tenebros al lui Neptun, justifica de la bun inceput statutul de alge supersexuale al femeilor din casa Alba, constituind impreuna o cabala a disimularii dorintei profunde si expansioniste in varii forme. Insasi Bunica (Iolanda Dain, una dintre rarele actrite mature de o tinerete infatigabila), arlechin cu drept la policromie, nu face exceptie, plinginduse: „in casa asta nimic nu e spuma, numai haine de doliu“. Ea propune jocuri explicite „cu degetul mare“, nepoatelor. Tot explicit si semnul acvatic, sexual, prezenta permanenta. Cum explicita in legatura cu titlul devine si unica dota fara limite, „gramezile de dantele“. Intrarea Bernardei (sau iesirea ei din sifonierul-confesional, unde taie in bucatele mici vechi ravase, probabil) in spatiul de joc trimite la prezentari de moda, vocea cu care o doteaza interpreta ei, Luminita Valeanu, tinind de performanta rara, intre urlet si tentatie, intre robot si om de afaceri, pina la soapta aproape ininteligibila, indelunga, facuta sa il prinda in mreje pe Pepe Romano, constituindu-se in arii vorbite care merg pina la decompozitie sonora.

Interesanta propunerea pe care regizorul le-o face actritelor: personalizarea e gradata si oarecum neasteptata. Initial vor exista doar Poncia si Bunica, apoi, exploziv, Bernarda, pentru ca fetele sa isi „intre in piele“ insidios, una cite una, o data cu momentele de descoperire sexuala. O suita de tertipuri va duce, de altfel, la aceste descoperiri, o strategie a educatiei erotice care pleaca din drog, caci erosul insusi se va dovedi a fi drog: Martirio (Elena Purea) prizeaza („fara convingere“), Poncia linge ce mai ramine si intra in transa, celei dintii i se face rau, Angustias (Cristina Holtzli) va urma intr-un joc trinar, in care va intra si Pepe (Theodor Marton) a carui gura va fi sexul feminin pe care fata il mingiie. La rind, Adela (Roxana Marian) executa alaturi de Pepe un dans erotic ale carui nucleu si esenta e o portocala care va fi mincata, facuta bucati si folosita ca element acvatic, o baie de portocala ca un alt soi de Tangerine Dream. Resturile festinului erotic garanteaza autoerotica lui Martirio si urmarea – spectacol hispanic: Bunica urlind „vreau sa ma marit“ si alergind dupa o esarfa-muleta singerie. Excesul de foliculina transpira din pasiunea fetelor pentru desuurile sexy (fie si in nuante de doliu!), in prezenta stiperului Om cu dantele (Ciprian Cadar), dar si in corul innebunit, gasind conotatii violent erotice pina si in constatari de genul „se-ntorc barbatii de la munca“.
Teribila Spania lui Afrim, cu striperi tragind de clopotnite cu girofar, cu poze si tigari folosite in comun, cu imolari ale jucariilor copilariei (fireste, girafa, caci gitul prelung…), cu hetero-, homo- si auto-sexualizare, intr-un destin care nu se poate clinti o iota, dovada finalul, in care zgomotul marin recucereste sala, in timp ce Martirio ia locul Bernardei in sifonierul-confesional.

P.S.: Daca isi inchipuie cineva ca suprarealismul e o inventie, nu o descoperire, se insala. Nu degeaba evenimente de ultima ora, de care se cam sparie gindul. La Piatra Neamt apropitarul Teatrului Tineretului, Consiliul Judetean, pune in cauza nu doar apropiatul festival, dar si proiectul managerial, tocmai cind sponsorii se pregateau sa il intimpine pe Andrei Serban. Telul nu e greu de ghicit: Corneliu Dan Borcia (manager al celui mai bun teatru din Romania – o spune topul realizat de o seama de critici ai momentului, laureat al British Council tocmai pentru managementul teatrului sau, dar si al unuia dintre cele trei sau patru festivaluri de amploare care mai supravietuiesc) – trebuie sa lase loc pentru facut o plata, in regim clientelar. Apropo de Andrei Serban, ia sa vedeti definitie: „un experimentator romano-american care a inlocuit fortat marii actori ai primei scene cu o liota de insi selectati pe criteriul rezistentei intr-un picior si al comunicarii intr-o limba inventata“. Sa va citez din „liota“, de pilda, pe Maia Morgenstern? Si, inca o data apropo, acum insa de „limba“: „Poate ca noul «instalator» va schimba toate garniturile, asanind prima scena a tarii, Dinu Sararu fiind singurul despre care in aceasta situatie se poate spune: el poate!“ Unde credeti ca apare acest exemplu trist de suprarealism negativ, incheiat in tromba cu un deep kiss? In Romania Mare? Nici vorba. Asa ca, apropo final: e Academia Catavencu in pragul pedeserizarii, ca pina aici despre asa ceva vorbeam?! Sau Percutio, semnatarul viteaz de sub pseudonim, are aceleasi probabile motivatii ca si ex-Milica prin ’95, la Tele7Abc, cind declara ca a priceput cum devine cu tragedia si sufletul rural doar gratie Nistetaranului? Ei, ca doar nu cu buzunarele goale dau de la BIR bir cu fugitii, la caz de faliment, zombii... Atita ca, iata, cercul viciosilor se inchide tocmai sub Pietricica, spre a arunca inca o data cu pietre intr-unul dintre putinele nume sonore pe mapamond pe care le detinem si intr-una dintre putinele institutii teatrale pentru care valoarea si reforma nu sint doar lozinci.