OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valentin NICOLAU
Daca as fi un inger. Teatru
Postafta de Nicolae Manolescu, Editura Unitext, Bucuresti, 2000, 197 p., f.p.


Laureat al Concursului de dramaturgie Camil Petrescu si multiplu nominalizat al Concursului Cea mai buna piesa a anului, primul asezat sub patronajul Ministerului Culturii, al doilea sub cel al UNITER-ului, Valentin Nicolau marcheaza prin debutul sau de la UNITEXT, cu volumul Daca as fi un inger, inca un pas cistigator in dramaturgia contemporana. Cunoscut, pina acum, ca director al uneia dintre cele mai prestigioase edituri romanesti, NEMIRA, noul dramaturg este, in realitate, un scriitor care isi stapineste foarte serios uneltele, cu un stil personal evident si cu o buna intuitie a necesarului de teatralitate a textului de jucat in scena. Oferind, in aceasta prima carte, trei texte in crescendo valoric, Valentin Nicolau beneficiaza si de o postfata aplicata semnata de Nicolae Manolescu. Desigur, prima intuitie critica este o cale de acces in jocul conotativ al textelor: „E un teatru abstract, postpsihologic si postrealist, politic, in esenta (mai putin Ca zapada si cei doi), oarecum in felul lui Brecht, pitoresc, spiritual si dinamic“. Personal, cred ca esenta politica nu lipseste nici piesei numite de Nicolae Manolescu desi planul in care acest element se lasa decelat tine evident de subtext, in contrast cu primul text, Fantoma de la clasa intii, al carei defect rezida tocmai in parabola cu perdea mult prea transparenta. In orice caz, ultimele doua texte ale volumului intra in companii culturale fericite, acoperind spatiul gol lasat de vecinii la care ma voi referi imediat.

Laureate in acelasi an (1999) la cele doua concursuri esentiale de dramaturgie romaneasca (Camil Petrescu si Cea mai buna piesa a anului), Ca zapada si cei doi a lui Valentin Nicolau si Apocalipsa gonflabila a Savianei Stanescu acopera din doua unghiuri puternic personalizate imaginea unei societati in care ultima solutie sint variile tipuri de bingo, loteria in toate chipurile ei, cea care agreseaza prin media mai mult decit oricind indivizi alunecati in angoase vechi (ca apanaj al conditiei umane) si noi (ca realitate de fapt). Daca pentru Saviana Stanescu angoasa e proiectiva, intr-un soi de SF care isi ia ca martori umorul negru si poetica exploziva a jocului de cuvinte si idei, pentru Valentin Nicolau lumea in care Dumnezeu e inlocuit cu loteria provoaca un text mai apropiat de realismul psihologic, deturnat estetic de o aplicatie catre ludicul amar, punctat de umor din ratiuni stricte de echilibru.

Trei personaje ii sint suficiente lui Valentin Nicolau pentru a-si defini domeniul: Batrinul, Chiriasul si Telefonista. Al doilea detine monopolul cistigului perpetuu la loteriile mediatizate, femeia, traumatizata sexual cindva, exceleaza nocturn la o linie erotica. Chiriasul joaca din plictis, pentru supravietuire, fara a ridica banii (ceea ce l-ar fi conditionat ca garant al sistemului care ii provocase plictisul), caci „asta e tara lui Bingo Voda. Imparatia amagirii si inselaciunii. Psihoza nationala e miliardul. tara lui Te-uiti-si-cistigi…“ Pentru Chirias, utilizarea victorioasa a sistemului e dovada unei compatibilitati generalizate in absurd. Refuzul ulterior, prin disparitie si sfidare a mediatizarii, e intuirea solutiei de anulare a intrarii in rezonanta cu sistemul. „Ce grea e viata extrauterina“, exclama, la un moment dat Chiriasul, definind starea de care fuge, construindu-si anonimatul: „viata e un documentar despre digestie si excremente. Despre caderea parului, reumatism si psihoze… Singuratate si…“ Din pacate, suna postasul ce aduce inca un sac de cistiguri, asa ca ramine sa intuim ultimul termen al acestei stari provocatoare de plictiseala, de sastiseala, numita viata. Un fel de alunecare intr-un fictional pe care nimeni nu l-a solicitat, fictional à la carte pe care, ce e drept, cu totii il consumam asezonat, in cel mai bun caz, cu nehotarite comentarii. E o fictiune care ne creeaza, nu pe care o cream, de aici si titlul. Zapada e a Albei ca Zapada, nume de scena (in fine, de fir) al Telefonistei. Batrinul e supus fictiunii memoriei cu adresa printre mormintele prietenilor. Refuzind identitatea, sistemele de identificare, transfug in lumea libera a anonimatului in care, pina la urma, orice viitor e posibil, doar Chiriasul se salveaza. Sau poate nu?…

Al doilea text, Lume, lume, soro lume…, continua jocul de vecinatati culturale, facind si mai evidenta vocatia cinematografica a textelor lui Valentin Nicolau. Ne aflam, de acum, dincolo de spatiul inchis al garsonierei din Ca zapada si cei doi, am iesit in cartier fara a parasi obsesiile dramaturgului. Traumele sint cam aceleasi dar lipseste solutia, Chiriasul. Fictiunea care ne traieste este insa aici asumata de un cuplu de prieteni: Vasile si Gheorghe. Ambii au sters-o din satul natal si, orgoliu/salvare din esuare, vor construi fiecare pentru celalalt, imaginea invingatorului cu initiativa, un alt fel de model al miliardarului de bingo. Vasile va cauta sa rupa fictiunea printr-o intoarcere acasa (Scarlett O’Hara de cartier, fireste), drumul initiatic trecind continuu prin bilci, prin talcioc (la fiecare scena impara a primului act) si prin circiuma (in scenele cu numar par). Ceea ce rezulta e un text savuros, in definitiv, trecind dincolo de melodramaticul din Maidanul cu dragoste ori Sfinta mare nerusinare ale lui G. M. Zamfirescu, dar si de exotismul din Groapa lui Eugen Barbu. „Tarasenii“ lui Valentin Nicolau nu au nimic placut, idilic, exotic. Poate doar textul in sine, umoristic din lipsa de alternativa, precum hazul de necaz, daca nu ma insel. „Taraseanul“ e combinatia de taran si orasean, traitor intr-o lume bine definita de Preot: „Nu in mahalale stau marii pacatosi ai lumii. Si nici sfintii ei. Amestec mai cenusiu al credintei cu necredinta doar in cartierele noastre gasesti.“ Asa ca se bea (vorba cintecului, „uita ca viata e grea“), s-ar face si altceva dar tot se bea iar salvarea nu vine de nicaieri caci constructul naste monstri (somnul, oare, nu e la rindul lui o fictiune care ne traieste?). „Satul nostru nu este acolo, ci atunci“ constata Gheorghe, si, in lipsa unei masini a timpului, mai ramine sinuciderea in simulacrul de gradina suspendata din apartamentul de cartier. Acolo unde, din aburii betiei mai tisneste fulgurant adevarul („Umblam in ziua de ieri, chiar dac-o respiram p-asta de azi“), inutil, caci solutia pentru cei ce nu ating iluminarea suicidara e nu intoarcerea la natura, ci la bautura: „Aici, omul uita ca viata face misto de el si-i da cu tifla…Totul e sa stii s-o faci suportabila. D-aia exista muzica de cartier, bautura ieftina si femeia darnica.“

Fantoma de la clasa intii va fi iesirea completa in social si istoric, o parabola a revolutiei, poate tocmai de aceea mai riscanta, in pofida variilor trucuri tehnice utilizate de Valentin Nicolau. Intelesul de esenta are si aici o trimitere in vecinatati livresti, altfel orinduite: piesa s-ar mai putea lesne intitula Batrinul cu chibrituri, jocul batrinului verificator al sinelor unei gari inutile, prin care trecerea trenului gaseste invariabil calatorii la somn sau la alte treburi similare somnului. S-ar zice ca acest text e spatiul de antrenament al dramaturgului, pentru intuirea temelor din celelalte doua. Daca tehnica e inventiva, tipologia e clasica si fara surprize, din necesitatea demonstratiei. Viciul tezismului este bine intuit de Valentin Nicolau, de unde si trecerea in alte spatii ale esteticului, in urmatoarele texte.