OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu am mai fost de trei ani la Resita, la Teatrul „G.A. Petculescu“, de cind tinara actrita-director, Malina Petre, a sesizat ca oxigenul unei trupe in formare e relatia nu doar cu spectatorul local, dar si cu „ochiul din afara“ al criticului, care poate intreprinde un exercitiu comparatist, in favoarea eforturilor de conexiune cu limbajele scenice performative. Memorabil a fost, atunci, Soldatul fanfaron al lui Bogdan Cioaba, un Plaut adus undeva intre oniric si commedia dell’arte. Acum, patru regizori si-au disputat dreptul la memoria de spectator: Alina Hiristea, Ion Mircioaga, Gavril Borodan si Adrian Nistorescu (cel din urma inca student), beneficiind de una dintre trupele cele mai tinere din tara. Intr-un sens, as spune, si aici nu este nimic peiorativ, trupa este inca la inceput. Pofta de joc a actorilor acopera de multe ori optiuni regizorale mai putin inspirate, iar aplombul e bine substituit de explozii de energie. La incheierea unui mandat si debutul celui de-al doilea, Malina Petre si-a propus sa editeze si o revista a teatrului, Replica, „un mod cit mai «legal» de a pasi in normalitate“, intr-un oras „de cele mai multe ori rece si trist“, cum marturiseste lidera trupei. Totul de bungust, fie si in mic.

Cele doua „Zile ale Teatrului“ au insemnat efectiv un efort meritoriu din partea actorilor, prezentind patru spectacole complet diferite tematic si stilistic. Strategic, ziua a doua a fost mai densa si mai aproape de cistigarea pariului cu variile inertii, de la cea a destinului geografic pina la lipsa unei sali proprii. Caruta cu paiate a Alinei Hiristea, a carei sorginte se gaseste in exceptionalul text al Primei carti cu Apolodor a lui Gellu Naum, a mizat pe efortul esentialmente fizic al actorilor Cristina König, Stefan Abrudan si Florin Ibrasi, aici circari din Tirgul Mosilor, acolo unde celebrul personaj cu rubedenii „era tenor, cinta la cor“, „pe gheata Golfului Terror“. Scena devine cort de circ ambulant unde protagonistii isi desfasoara tentativele de a capta bunavointa publicului prin tot soiul de scamatorii cu trucul la vedere. Poate prea la vedere. Poate prea mare convingerea ca doar miscarea e de sustinut, de multe ori in pofida firului narativ, obligatoriu cind te adresezi primei grupe de virsta a receptorului. Or, povestea in poveste nu cred ca era calea cea mai indicata, adaugindu-se aici si o anume lipsa de seriozitate regizorala in relatia cu textul, cu certitudine unul dintre cele mai frumoase ale genului, indiferent de paralela sau de meridian. Ramin, asadar, notabile unghiul de miscare si sustinerea lui scenografica, in inspirata policromie semnata de regizor si de Ion Bobeica. Totusi, se face prea mult cu ochiul colegilor/adultilor, iar povestea ramine de citit acasa.

Extratextul socio-analizabil il insala si pe Ion Mircioaga in a sa viziune asupra Stelei fara nume, dupa Mihail Sebastian, desi regizorul este un experimentat al comediei si un atent cititor al textului dramatic. Doua cupluri actoricesti sustin in primul rind spectacolul, asezate inspirat in oglinda, fara ostentatie: Malina Petre si Marica Herman, in rolul Domnisoarei Cucu si al Necunoscutei, pe de o parte, Stefan Abrudan si Constantin Bery, in Miroiu si Udrea, pe de alta. Comedia bufa a secventei din gara il obliga pe Marian Tret sa creeze un Sef de gara in tuse prea ingrosate, desi, in esenta, cel putin prin jocul cuplului feminin, nu de aici incepeau lucrurile si povestea lor dihotomica. Chiar daca spatiul mirific al garii e doar in inchipuirea Elevei (Delia Lazar), contraponderea in derizoriu balcanic de model CFR e o concesie inutila facuta unui anume gen de public. Si, pina la urma urmelor, un sef de gara alcoolizindu-se non-stop nici nu prea este credibil.

In schimb, inedit, Domnisoara Cucu si Necunoscuta apartin in montarea de la Resita aceleiasi lumi, cel putin prin vocatie, daca nu si prin extractie sociala, atita doar ca prima a pierdut drumul, cine stie cind, devenind tocmai din aceasta cauza mai vehementa, mai inchizitoriala in credinta ei de reprezentare („Scoala trebuie sa stie. Scoala, orasul si eu!“). Pasajele potential poetice, mascind o sexualitate tumultuoasa pe de o parte prin autoritarism, pe de alta prin plictisul-rege, alterneaza cu o ironie foarte bine jucata la nivelul mimicii, al privirii. Contraponderea, din partea cuplului masculin, e vidarea periculoasa de ironie, naivitatea ca ipostaza a sinuciderii.
In Venetiana, in schimb, jocul si joaca se intilnesc la ele acasa, potentindu-se reciproc sub bagheta lui Gavril Borodan, in spatiul propus de Florica Zamfira, de aceasta data in plina forma, spre deosebire de economia de imaginatie din Steaua fara nume. Stefan Abrudan – cum se vede, intr-un veritabil tur de forta, trei spectacole la rind – devine un Iulius pus pe sotii, mai repede sub presiunea spatiului lagunar (se circula hazos cu gondola prin Resita scenica) decit dintr-o nu stiu ce vocatie don-juanica. Credibil acest barbat-obiect, contrazicind orizontul de asteptare al cuceritorului, eventual condotier.

Muzele supra-sexuale, Angela (Marica Herman) si Valeria (Gianina Iconaru – de retinut ca debut pe scena profesionista), desi la fel de incarcate hormonal, sint create complementar ca strategie a „dansului prenuptial“, dar si cu grija scenografica consonanta, de la explozia de rosu a celei dintii, la sobrietatea cu aceeasi intentionalitate finala a secundei. Evul Mediu comic e implinit de triumviratul de conjunctura al servitorilor: Nena (Delia Lazar), Oria (Maria Tret) si Bernardus (Dan Mirea), marcind vesel diferentele specifice ca instrumente strategice aiuritoare. Totul se va invirti in jurul pietei (morala de subtext), ba chiar al piedestalului de pe care, vremelnic, chiar Iulius sta sa-si verifice stralucirea si potentialul magnetic. Miscari de film mut, limbaj potrivit indecentei intentionale fac hazul acestei transe a pulsiunilor lagunare. Moment de virf al spectacolului, virtuozitate exploziva actoriceasca, schimbul de replici Iulius-Valeria face firesc contrapunctul final, trecind o intreaga istorie a eroticii in poezia fara de care, nu-i asa, totul nu ar fi fost decit o cursa de fantose, contrazicind insasi esenta personajului masculin central.

In fine, „operatiunea Mrozek“ propusa de Adrian Nistorescu in Cvartet are, in primul rind, ritm, ceea ce nu e de ici, de colo in asemenea montari. Scenografa Ana-Iulia Popov lucreaza elastic in lemn, lasind carnavalului bine temperat zona costumelor, in folosul bizareriei, spatiu in care El si Ea (Florin Ruicu si Camelia Ghinea) isi vor cauta haituitul ascunzis. Spectrul-dictator (din nou Constantin Bery izbutind mai ales in nuantele incapacitatii de a dicta, nu si de a sexualiza) si Sotul-vinator li se alatura rapid, cu efecte comice sigure, intr-un spatiu al fantasticului ca posibila alternativa, spre a pregati morala din replica finala, spusa in sala: „Voi n-aveti credinta, voi sinteti realisti, nu?“.
Or, nu credinta le lipseste tinerilor resiteni, talentul nici atit. Cu putin noroc si siguranta financiara, vom mai auzi, fara indoiala, de ei.


Coproductia ca solutie

Cum stiti (Observatorul cultural a anuntat la vremea respectiva programul si, mai apoi, premiile), nu de mult, la Teatrul „Sica Alexandrescu“ din Brasov s-a incheiat editia a XV-a a Festivalului de Dramaturgie Contemporana. De ce fierbe copilul in mamaliga, montat de Radu Afrim la Odeon, a cucerit cam tot ce se putea cuceri la nivelul podiumului, programul a fost interesant, iar publicul deosebit de receptiv. Nu mai putin memorabilele propuneri precum Tara lui Abuliu, de la Teatrul de Comedie, Numele trandafirului, de la Nationalul din Capitala, ca sa nu mai vorbesc despre Hamlet-ul lui Vlad Mugur, de la Teatrul National din Cluj, incheind hors-concours, dar si ca dovada a contemporaneitatii prin perenitate, au fost nodurile de rezistenta ale festivalului. De oprit, am tinut sa ma opresc insa la coproductia intre teatrul gazda si Teatrul „Nottara“, Variatiuni enigmatice, in regia directorului teatrului brasovean, Claudiu Goga, nu doar pentru exercitiul de virtuozitate propus de doi mari actori – Mircea Diaconu si Alexandru Repan –, dar si din cauza alunecarii inselatoare a personajelor, care au pacalit inclusiv juriul, obligat de regulament sa ia in considerare actorii cumva in afara personajelor. Asadar, Ludmila Patlanjoglu, Dominic Dembinski, Radu Macrinici, Mihai Madescu si Constantin Paraschivescu au acordat Premiul pentru cel mai bun actor lui Alexandru Repan dintr-o absolut onorabila impotrivire la ideea de ex-aequo. Numai ca textul lui Eric-Emmanuel Schmitt, cel putin in viziunea lui Claudiu Goga, desi e sustinut de doi actori, nu are, in mod paradoxal, decit un singur personaj.

Povestea e simpla, aproape de telenovela, ar spune unii. Dezvoltarea ei in nuantari textuale si de joc extrem de rafinat ii acorda insa o complexitate deosebita: laureatul Nobel Abel Znorko (Alexandru Repan) corespondeaza cincisprezece ani cu Hélène Matternach, o iubita accidentala, fara sa stie ca aceasta e maritata cu un ins marunt, Eric Larsen (Mircea Diaconu). Cei doi sint propusi antitetic pentru ca, in final, sa se intilneasca in acelasi tip de personalitate. Abel e scriitorul retras din civilizatie, suficient siesi, patetic uneori, agresiv alteori, inteligent perpetuu si pedagogic impulsiv in fata martorului. Eric e speriat, mediocru, in aparenta criza de gelozie a existentei sub semnul minusculului („ai suflet de taranoi… ai tot atita sex-appeal ca un praz fiert“, ii va spune Abel).

Numai ca (excelenta constructia lui Mircea Diaconu), incet, incet, minusculul, „taranoiul“, se dovedeste egalul la propriu al laureatului Nobel, substantial, de aceasta data, nu doar intr-un fel de „poza pentru contemporaneitate“, de o rautate lucida. Caci, deux-ex-machina acceptabil, Hélène murise dupa doar doi ani de corespondenta, iar transferul de natura erotica via instrument epistolar se va fi desfasurat – aflam aproape de final – intre Abel si Eric. E ca intr-un fel de psihoterapie in care vezi tisnind hatisurile de dedesubtul constientului. In definitiv, intreaga poveste se va fi desfasurat intre cei doi barbati. Atentie: numele de familie, caci o familie avea sa creeze post-mortem, al Hélènei e Matternach, ceea ce, in Europa cel putin, nu poate sa nu trimita, prin asonanta, la ideea de maternitate. Asa ca Hélène, cu atit mai mult cu cit se afla in lumea de dincolo, devine un soi de zeitate care incearca sa nasca o realipire a androginului, in cazul dat, Abel si Eric, dintre care unul, liber asumat (dar cita libertate ofera destinul?), isi alege rolul femeii, fiindu-i predestinata starea feminina. Replica „Hélène sint eu“ iese de acum din inventarul flaubertian si se muta intr-unul mitologic. Astfel incit adevaratul cuplu, cel mundan, este Abel-Eric, cautindu-se ca doua jumatati ale aceleiasi unitati, gratie accidentului Hélène. Toate acestea se ghicesc si se valideaza prin itinerariul discursiv al celor doi.

Tentativa chiar presupunea doi actori experimentati, ceea ce regizorul a descoperit cu inspiratie in Alexandru Repan si Mircea Diaconu. Cei doi isi construiesc personajele in antiteza masculin-feminin, pentru a le incheia in aceeasi nota, a androginului regasit care, sub blestemul lui a nu putea fi pe acest pamint, va sfirsi prin a se rupe inca o data. Caci nu pentru androgin e lumea vizibila.