OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Tineretului, Piatra Neamt – Beatles… si toata lumea era a mea!; Regia: Ada Lupu; Scenografia: Rodica Arghir; Interpreteaza: Clara Flores (Morag), Nora Covali (Fiona copil), Dorina Harangus (Fiona), Gabriela Crisu (Vari copil), Vasilica Oncioaia (Vari), Constantin Lupescu (Ewan).

Teatrul National V. Alecsandri, Iasi – Livada de visini; Regia: Alexander Hausvater; Decor si costume: Axenti Marfa; Coregrafia: Dana Coseru; Muzica: Romeo Cosma; Interpreteaza: Doina Deleanu (Liubov Andreevna Ranevskaia), Teodor Corban (Iermolai Alexeevici Lopahin), Sergiu Tudose (Leonid Andreevici Gaev), Emil Coseru (Firs Alexandrovici), Anne Marie Chertic (Varvara Mihailovna), Petronela Grigorescu (Ania Mihailovna), Adi Carauleanu (Piotr Sergheevici Trofimov), Petru Ciubotaru (Boris Borisovici Simionov Piscic), Ada Gartoman-Suhar (Maria Ecaterina Gaeva), Vitalie Bichir (Semion Panteleevici Epihodov), Antonela Cornici (Duniasa), Tatiana Ionesi (Charlotte Ivanovna), Constantin Puscasu (Iasa), Doru Aftanasiu (Misa Ivanov).


Ladies first

When I Was a Girl I used to Scream and Shout, piesa englezoaicei Sharman MacDonald, devenita Beatles… si toata lumea era a mea! pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, in viziunea Adei Lupu, a deschis cu dreptul noua stagiune de la poalele Pietricicai. Regizoarea intreprinde o benefica deturnare a textului catre mirific, sprijinita si de rezonanta comuna cu scenografa Rodica Arghir. In definitiv, povestea celor doua femei à la trentaine, Fiona si Vari, realizate existential si esuate in acelasi timp, se desprinde din contingentul telenovelelor o data prin dublarea lor textuala si inca o data printr-un soi de magie a traseelor spatiului de joc.

Rodica Arghir concepe, asadar, o plaja pietroasa cit toata deschiderea scenei, spargind insa eventualul rezultat peisagist, in dreapta, cu un soi de platforma-pat al copilariei si adolescentei celor doua personaje. Platforma are detalii de constructie cumva la vedere, tocmai pentru a sublinia
artificiul/artificialul imaginarului, strecurat cu dubla functie in realitatea maturitatii: explicativa si tamaduitoare. La capatul celor aproape doua ore de spectacol, ambele functii isi vor dovedi capacitatea operationala. Fiona si Vari mature au continuu, alaturi pe Fiona si Vari copii, spiridusi-proiectie care intervin insidios, redesfasurindu-si frinturi din povestea traita acum 15 ani. Regizoarea a inventat inca si mai departe, de unde si modificarea de titlu. In definitiv, la data aparitiei piesei (debut al autoarei, actrita deja, in dramaturgie) timpul era marcat de un amestec de punk pe sfirsite, rap la orizont si new wave prin preajma. Chiar dind vremea inapoi cu 15 ani, tot sintem in afara fenomenului Beatles, deja desuet in ’70, revenind abia odata cu asasinarea lui Lennon. De ce sa fi preferat Ada Lupu siretlicul trimiterii textului catre „tinerii furiosi“? Sigur e ca trucul functioneaza benefic: prima partitura muzicala de sustinere e celebrul Yesterday, timp care soseste din stele pentru a vindeca prezentul de traume. Iar stelele sint vizualizate ca perdea de papusi ce va cobori in fundal la inceperea spectacolului si se va ridica luind cu sine si cei doi spiridusi – proiectie a Fionei si a lui Vari copii. Cu certitudine, Ada Lupu a descoperit in partiturile Beatles o grila functionala de citire a unei posibile realitati contemporane.

Altfel, povestea e simpla: mama Fionei, Morag, isi invita fiica si pe Vari, cea mai buna prietena din copilarie a acesteia, pe o plaja frecventata de toate trei cindva, cu speranta ca isi va convinge odrasla sa ii faca un nepot, cu atit mai mult cu cit Vari e deja mama a trei copii. Doar ca Fiona nu are nici un chef de maternitate si, apoi, asezata burgheza Vari, cu al sau teribil limbaj de lemn, combinind ecologismul cu voluptati progresiste, nu-i mai spune nimic. Rezultatul va fi insa reasezarea in firesc a afectivitatii dintre mama si fiica, reasezare garantata de prezenta lumii paralele, a copilariei. Foarte rafinata lucratura regizorala si actoriceasca in aceasta dimensiune a spectacolului, apasind pedala fantasticului cu un laudabil simt al masurii. Doua lumi paralele intrepatrunzindu-se, functia magica a lumii copilariei reiesind din simpla ei reluare, din frinturi de atingeri si din similitudini gestuale. Este un basm plin de haz, pentru oameni mari, acest Beatles… si toata lumea era a mea! Un basm in care Dorina Harangus si Vasilica Oncioaia isi conduc personajele Fiona si Vari adulte cu o plictisita, pe de o parte, mecanica, pe de alta, lipsa calculata de vitalitate, pentru a asigura antipodul necesar jocului Norei Covali si al Gabrielei Crisu, varianta puberala a personajelor, exuberanta, supusa fara pauze miscarii explozive, cu un emotionant halou al ingenuitatii in pofida discursurilor de descoperire teoretica si practica a sexualitatii. Dirijor al partiturii, cu morga leonina si miscari caline, Clara Flores aproximeaza contururile materne optime in context.

Copilaria care va tenta, din aproape in aproape, sa reabiliteze dialogul mama-fiica va descoperi prima cheie a povestii intr-un colier de coral, materializare in imagine a melodiei Beatles despre credinta in timpul de ieri. Pe „faleza pietroasa“, personajele mature nu se salveaza nici macar sarind din timp in timp in ocean. Joaca din patul copilariei provoaca insa explozii de ris in sala. Fiona si Vari cauta sa se absolve de trauma lipsei falusului prin montarea unora artificiale, dezvolta o intortocheata teorie a ciclului menstrual sau a cresterii sinilor, numara victorios primele fire pubiene si negociaza cu Dumnezeu dreptul la cunoasterea sexuala a lumii. Trimiterea freudiana e si limpede, si obligatorie, desi sexualitatea nu pare a-l fi salvat pe nici unul dintre cele trei personaje feminine.

A doua treapta a adolescentei, cea de la 15 ani, va trece prin descoperirea concurentei sexuale mama-fiica si prin decizia celei din urma de a-si pastra mama doar pentru ea, prin asumarea unei maternitati. La fel de emotionant, in context, este pachetul imagistic al renuntarii Fionei la virginitate, asumind toate personajele, completate cu masculul dezvirginator, abia el element covirsit de spaima si incapacitate de a pricepe. Alunecarea spre tragic este insa evitata printr-un slalom intre Help si Let it be.
Catre final, acest spectacol ce mizeaza pe un rar si rafinat simt al contrapunctului desparte apele in doua: pentru terna mama de familie Vari, presimtit cehoviana, „toate lucrurile ramin la fel“; pentru revoltata Fiona, invingatoare in jocul cu societatea, un singur dor – „Doamne, te rog sa ma lasi in sfirsit singura!“; pentru Morag – multumirea recuperarii fiicei, marturisita intr-o imbratisare; pentru stelele-papusi – proba copilariei ca unic instrument recuperator-restaurator al unei normalitati de rezonanta cosmica. Intr-un spectacol-laborator de descoperire a tuturor virstelor de pe scena si din sala, cit inca clorofila mai circula prin nervurile lor.


Nazdravanul cumintit

In inima Tarii de Sus, la Nationalul din Iasi, membrul titular al familiei Hausvater, Alexander (Ada Lupu fiindu-i consoarta), a optat in prezenta stagiune pentru asezarea in scena a viziunii proprii asupra Livezii de visini, colaborind din nou, pentru adaptarea textuala, cu Horia Garbea. Rezultatul este o noua surpriza propusa de regizor: un spectacol cuminte, clasic aproape, in pofida inventarii a doua personaje, dintre care unul trimite in plina metafizica a celebrei livezi (Maria Ecaterina Gaeva, mama Ranevskaiei), celalalt, balzacian as zice, in lumea rece si smechera a invirtirii banilor prin casele de licitatie (Misa Ivanov). Excedat de numarul de versiuni scenice, textul cehovian a cunoscut, in ultimii zece ani, cam trei genuri de montari autohtone: unul clasic-aluziv, precum cel al lui Andrei Serban, altul simbolic-expresionist, ca varianta lui Vlad Mugur, in fine cel experimental pina la avangarda, aici locuind numai propunerea lui Igor Larin de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt. Probabil ca orizontul de asteptare trimitea spectatorul Livezii de visini a lui Hausvater catre aceasta din urma posibilitate. In realitate, optiunea regizorului merge undeva intre Serban si Mugur, cu miza esentiala pe jocul actorilor, a caror prestatie de o coerenta iesita din comun sare in ochi. Fiecare dintre cei aflati pe scena isi contureaza cu atentie deosebita personajul, probabil in cea mai interesanta demonstratie de acest gen facuta pe scena Teatrului National V. Alecsandri in ultimii ani.

Desi abuziv utilizate si nu tocmai fericit concepute, elementele mobile de decor au rostul lor special, sugerind o lume invinsa de obiectual, chiar daca acesta poate conota si metafizic, precum o avalansa a memoriei ori un atac nesatios al timpului, sugerat de trecerile pendulei prin scena. Incet-incet, obiectele vor disparea, pe masura ce Misa Ivanov le va pretalui si trimite in plimbarea spre noul proprietar. Teodor Corban (Lopahin) si Doru Aftanasiu (Misa) vor constitui, astfel, unul din polii echilibrului scenic, echilibru precar din cauza celorlalte personaje care isi traiesc, fiecare, visele lor. Visul esential este unul al asumarii trecutului edenic ca prezent continuu, potentat si de stafia ludica a mamei (Ada Gartoman-Suhar), vis in care actori precum Doina Deleanu (Ranevskaia) ori Sergiu Tudose (Gaev) realizeaza roluri de trecut in antologia teatrului. Al doilea tip de vis, cel aberant-prospectiv, e la rindul sau memorabil fixat in scena de Adi Carauleanu, in Trofimov, sau de Vitale Bichir, in Epihodov. In fine, intr-o interesanta citire sub chip mecanic, Firs al lui Emil Coseru va fi si el, aproape revenant, un alt gir al trairii in transa.

Nici nu se poate face nimic cu aceste personaje care, indiferent de traumele istoriei (moartea baiatului Ranevskaiei, pierderea livezii, pierderea statutului financiar-social etc.), plutesc in naivitatea lor generica, un soi de a vietui ca o arta pentru arta. Nu inutil din tisnesc sifonier mai intii zeitatile artelor si abia mai apoi trupurile lor umane, profitind de somnul lui Lopahin. Intrind jucaus in trama cehoviana, papusile naivitatii se vor desfasura conform ritmului mecanismului memoriei numit Firs. Sugestia insa ca povestea casei Gaevilor e oglinda povestilor indicibile ale salii se pierde undeva, pe drum. Chiar daca licitatia pentru cei din sala e pornita…
Descoperirea livezii, dincolo de ecranul alb de fundal, acolo unde oficiaza umbra Mariei Ecaterina Gaeva, e invitatia de a parcurge dintr-un salt distanta dintre prezentul mercantil pe de o parte, sentimental pe de alta, si mitologicul pur. Visinii sint coloane singerii de templu antic, pe care sint expuse enorme masti de arama. Nici macar pentru Lopahin, cel care vede visinii doar ca pe un carnet de cecuri, coloanele rosii nu-si schimba forma.

In realitate, pare a spune Hausvater, visinii nici nu prea conteaza, asezati alaturi de posibilele lor semnificatii. Mitologicul cheama insa fara pauze imaginarul, asa ca fratii Gaev danseaza intr-un permanent joc de-a sinuciderea, de-a esecul, pe marginea prapastiei, din incapacitatea de a-si parasi fantasmele. Teoria „omului facut gresit“ expusa de Trofimov consuna cu fantasmaticii frati Gaev, intr-un moment-cheie al spectacolului, acela al mastilor foto ascunzind/revelind „apatia asiatica“. Apatie ce nu exclude carnavalul, din care scapa doar Lopahin si Misa. Daca „a scapa“ e chiar verbul corect. Intre licitatie si carnaval, catastrofa este acceptata aproape orbeste, din incapacitatea personajelor de a opri jocul care e, de fapt, modul lor de a fi. Ca aceleasi personaje au dublurile lor antinomice, poate cel mai explicit fiind Firs – Iasa, nu schimba cu nimic finalitatea. Nici macar cind chiar „sufletele vii“ sint licitate, mai intii batrinul valet, apoi toti ceilalti. Exceptie face, fireste, Lopahin. Daca nu cumva, asa alcatuite, personajele, toate, spun o aiuritoare poveste despre „suflete moarte“…
Tentativa finala a lui Firs de a taia chiar el livada e prea tirzie si, oricum, straina datului Gaevilor. Poate ca spectacolul ar fi fost mai bine sa se incheie asa, secventa finala a sirurilor de luminari fiind, cum se spune, prea cu degetele in ochi.