OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La această ediţie, dramaturgii care au stîrnit interesul teatrelor şi, în consecinţă, al selecţionerului au fost Gianina Cărbunariu, Carmen Dominte, Theo Herghelegiu, Mihaela Michailov, Mimi Brănescu, Ştefan Caraman, Constantin Cheianu, Bogdan Georgescu, Eugen Ionescu, Ştefan Peca, Andrei Ursu. Pentru a pune o minimă ordine, organizatorii au optat pentru împărţirea spectacolelor în patru secţiuni: „Focus“, „Suporter“ (producţiile Teatrului Naţional Timişoara), „Clasic“ (acoperit doar de spectacolul Cîntăreaţa cheală, montat de Alexandru Dabija la Teatrul German din Timişoara) şi „Intersecţii“ (două spectacole de teatru-dans).

Dramaturgul de-servit a avut, în festivalul timişorean, cel puţin trei variante. Prima a fost cea a autorului textului pentru care versiunea la care a ajuns regizorul, fie şi cu buna sa ştiinţă (e totuşi, aici, un paradox!), nu mai are nici o legătură cu nivelul intenţional al primului document scris şi, de altfel, premiat la concursul de dramaturgie patronat de Teatrul Naţional Timişoara şi de Ministerul Culturii. Aşadar, Viaţă lights, moarte fără filtru a lui Andrei Ursu, în viziunea lui Felix Crainicu, pune o întrebare capitală (încă nerezolvată prin act limpede legislativ în România) în legătură cu dreptul utilizatorului de text faţă de autorul aceluiaşi obiect artistic. Deşi, din punctul meu de vedere, spectacolul poate fi considerat o reuşită, cu anumite elemente lipsite însă de motivaţie, chestiunea în sine a drepturilor autorului asupra creaţiei sale nu poate fi eludată. A doua variantă, a dramaturgului de-servit, mi se pare a fi fost spectacolul Dansez pentru nimeni, după Ştefan Caraman, montat de către Ştefan Iordănescu la Teatrul „I. Slavici“ din Arad, iar deserviciul se cheamă, pur şi simplu, apelul la un asemenea soi jenant de scriere, de o vulgaritate fără seamăn, nu o sinteză a mizeriei media cotidiene, ci doar un act de penibilă redundanţă. În fine, cea de-a treia este utilizarea unui mare scriitor, Şerban Foarţă, ca pretext dramaturgic, într-un spectacol ratat de Horaţiu Mihaiu la Teatrul „Tony Bulandra“ din Tîrgovişte (Miró: aceasta este culoarea visurilor mele), din cauza lipsei totale de inspiraţie a coregrafului, András Loránt, dar şi a unei distribuţii complet nepotrivite. În conflict cu textul lui Foarţă au fost şi întîmplările de formă şi culoare create de regizor pe fundal, mişcarea actorilor, dar şi vocile lor au contrabalansat continuu în negativ.

Modelul regizorului în permanentă comunicare cu dramaturgul pare a fi, totuşi, cel mai funcţional, condiţia rămînînd, cred, aceea a conservării unei bune relaţii în trei între primii doi şi simţul critic. Cînd a fost aşa, au apărut spectacole notabile, exemplar dovedindu-se 5 minute miraculoase la Piatra Neamţ, creat de tandemul Ştefan Peca (dramaturgie) – Ana Mărgineanu (regie) la Teatrul Tineretului. Aceleiaşi categorii i se subsumează Aeroportul teatrului-gazdă, revers al spectacolului de la Arad, fiind rezultatul colaborării lui Ştefan Caraman cu regizorul Ion Ardeal Ieremia. Încă o dată, Cristian Ban şi-a dovedit abilitatea ridicînd, alături de Carmen Dominte, pe scena timişoreană, piesa acesteia, Bye bye, America, schiţă oniric beatnică, de vreo trei sferturi de ceas, a cărei unică eroare mi s-a părut compromisul cu reţetarul ultimilor ani, adică porţia de limbaj frust, motivat ori nu. Tot Naţionalul din oraşul de pe Bega a girat şi producţia Cum traversează Barbie criza mondială, încă o creaţie comună dramaturg (Mihaela Michailov) – regizor (Alexandra Badea). Scenografia propusă de Velica Panduru a subliniat geometria textuală, bine citită şi de regizor, şi de cei şase actori într-una dintre creaţiile exemplare prezente pe scena festivalului.

Dînd semnalul deschiderii sezonului festivalier de primăvară, evenimentul timişorean şi-a dorit să o facă şi polemic, prin „selecţia de direcţie“ propusă teoretic de Mihaela Michailov. Din punctul meu de vedere, reuşita festivalului a fost garantată tocmai de imposibilitatea de a aduce suficiente dovezi spectacologice ale „scriiturii frontale“ de „intervenţie în imediat“, care „rupe centurile de siguranţă ale realităţii“. Vocaţia postbrechtiană de falanster eco-stîngist poate fi, la douăzeci de ani de la Revoluţia din ’89, mai degrabă un simptom al alternanţei doctrinare a generaţiilor decît o provocare (şi) politică a realităţii artificiale/ artificializate, în vederea distrugerii/ transformării ei (a „plasticidului“, prin urmare). Problema e că acţia guevaristă nu se face nici în bibliotecă (de ce, Dumnezeule, locuiesc acolo doar şoarecii şi filozofii ofticoşi, nu şi măgarii sănătoşi, habar n-am), nici în salon (unde, de la Molière încoace, ridicolul e provocat de preţiozitate). Iar cînd e pusă în practică, lasă în urmă morţi nevinovaţi şi mituri nemotivate. În timpul Festivalului de la Timişoara, a fost arestat pentru spargere unul dintre „actorii“ din distribuţia filmului Eu cînd vreau să fluier, fluier. Atît de eficient s-a produs „tensiunea în interiorul fenomenului“, vorba Mihaelei Michailov, încît tînărul s-a întors fericit şi premiat la „meseria de bază“. În aceeaşi săptămînă, s-a întîmplat şi tragedia aviatică de la Smolensk, făcîndu-mă să mă întreb cum oare polonezii mai sînt interesaţi de masacrul de la Katyn, cînd noi părem a focusa doar pînă la pubela din spatele blocului. Noroc că lucrurile nu stau aşa, că teatrul mai are şi alte componente protective (parietale, temporale, occipitale şi cum ne mai imaginăm să fie), iar Festivalul Dramaturgiei Româneşti e chiar dovada.