Autor: 
Categoria: 
Oare faptul că oraşul lor
(indiscutabil printre cele mai frumoase din ţară şi mai bine
conservate în faţa furiilor comuniste ori tranziţioniste) se
ridică pe ambele maluri ale Crişului Repede să fi amorsat ideea
orădenilor de a opta festivalier pentru „teatrul scurt“? Sigur e
că, prin 1976, directorul de atunci, Emanoil Enghel, a reuşit să
convingă forurile vremii de necesitatea unui asemenea eveniment
care, încet şi nu fără convulsii, a ajuns anul acesta la a
XVII-a ediţie. Şi încă în casă înnoită, după
patru ani de supravieţuire în „exil“, în Casa de
Cultură a Sindicatelor. Sub nume şi structură administrativă
înnoite şi ele.
Povestea teatrului orădean în
sediul actual împlineşte la jumătatea lui octombrie 111 ani
şi pleacă tot de la planurile vienezilor Fellner şi Helmer, ca şi
edificiile teatrelor din Cluj, Iaşi şi Timişoara. După Primul
Război Mondial, imobilul a primit numele Reginei Maria, a cărei
statuie a fost dezvelită în faţa teatrului, în prezenţa
celei omagiate, în 1921. Abia în 1955, însă, au
fost materializate eforturile de a avea o trupă stabilă de limbă
română, alături de cea de limbă maghiară. Şi aşa, aproape
şase decenii, sub umbrela Teatrului de Stat Oradea au coexistat
secţiile „Szigligeti“ şi „Iosif Vulcan“. Sfîrşitul
lui septembrie curent a marcat nu doar revenirea celor două trupe în
sediul recondiţionat, dar şi autonomizarea lor administrativă,
trupa românească schimbîndu-şi numele în Teatrul
„Regina Maria“, actualmente fiind în plină desfăşurare
concursul pentru ridicarea unui nou monument al reginei României
Mari în faţa edificiului.
De specificat că şi numele
teatrului de limbă română, şi noua statuie au primit
acceptul Casei Regale, ceea ce repoziţionează existenţa trupei la
un nivel superior, cel puţin de ordin moral. În orice caz,
denumirea de „Teatru de Stat“, am mai spus-o, era complet absurdă
în contextul unei societăţi non-autocrate, mizînd pe
autonomie locală, nu pe „centralismul democratic“ cu care ni se
infestau timpanele înainte de 1989.
În prezent Teatrul „Szigligeti“,
al cărui manager este Katalin Csvikker, îl are ca director
artistic pe unul dintre cei mai interesanţi regizori din generaţia
de mijloc, Szabo K. István. Teatrul „Regia Maria“, căruia
sub numele secţiei „Iosif Vulcan“ nu mai pridideam, după 1990,
să îi numărăm directorii, are acum ca lider un actor care
serveşte această scenă de 27 de ani, Daniel Vulcu, secondat
artistic de actriţa Elvira Râmbu şi, la nivelul
secretariatului literar şi al strategiilor de imagine, de Victoria
Balint, reprezentantă notabilă a noului val alături de (citez
deloc la întîmplare!): Oana Borş, la Braşov, Genţiana
Ionescu, la Piatra Neamţ, ori Codruţa Popov, la Timişoara. De
altfel, teatrul orădean are o bună tradiţie în această
privinţă, Elisabeta Pop fiind unul dintre secretarii literari ai
generaţiei imediat anterioare care au făcut şi fac istorie. În
consecinţă, să sperăm că, măcar pentru următoarele stagiuni,
vom număra la Oradea premiere, evenimente de orice fel, numai
directori nu…
Prin urmare, actuala echipă
organizatorică a gîndit un sistem amplu de ofertă, la care
publicul orădean a răspuns surprinzător de rezistent, fiind
predispus la întîlnirea de forţă cu actul teatral în
varii forme. Locaţiile propuse au fost şi ele variate: Sala Mare,
Sala Studio şi Sala Arcadia, aparţinînd teatrului,
Cinematograful Libertatea, Casa de Cultură a Sindicatelor,
Filarmonica, la care s-au adăugat scena mobilă de pe strada
Republicii şi Hanul cu Noroc, cel din urmă destinat spectacolelor
din miez de noapte. Remarcabil a fost interesul spectatorilor –
ceea ce constituie pînă la urmă modul esenţial de validare a
proiectului. Cu o dimensiune concurenţială şi o zonă „liberă“,
a XVII-a ediţie a festivalului a înglobat şi Concursul de
creaţie dramatică destinat piesei scurte, al cărui juriu alcătuit
din Elisabeta Pop, Ioan Moldovan şi Traian Ştef a optat pentru
textele Cameleonul perfect de Laurenţiu Budău şi Nu-nţeleg
ce se întîmplă de Mihai Ignat.
În principiu, baremul maxim de
timp pentru definirea unui spectacol de teatru scurt ar fi, la
Oradea, de nouăzeci de minute. Gala inaugurală a fost marcată,
însă, de premiera variantei orădene a Scripcarului pe
acoperiş, spectacol amplu, bine condus de regizorul maghiar
Korcsmáros György şi jucat cu vizibilă bucurie de trupa
avîndu-i pe bună dreptate în roluri principale pe Ioana
Dragoş Gajdo şi Richard Balint. Cum povestea, pusă sub semnul
rîsu-plînsului, a comunităţii e-vreieşti din micul sat
Anatevka, e bine cunoscută, ar fi de adăugat elementul de excelenţă
sonoră adus de Hakeshet Klezmer Band, coregrafia încă o dată
perfect integrată proiectului semnată de András Loránd
şi, în primul rînd, decorurile Vioarei Bara, un soi de
acoperiş-colină proaspăt înverzită-munte al calvarului, sub
care pereţii caselor se dezvoltă în tonurile şi formele
expoziţiei Poartă spre cerul dinlăuntrul meu al artistei
plastice-scenograf. De altfel, Richard Balint va reveni şi la
„pupitrul“ celei de-a doua premiere prezentate de gazde, Biloxi
Blues, regia Ovidiu Caiţa, în hainele sergentului dur, dar cu
o poezie a violenţei, totul urmînd să nască un soi ciudat de
profesionalism militar şi afectivitate ţinînd de cea mai
exactă copilărie la învăţăceii buni de dus pe frontul
ultimului Război Mondial.
Cele opt zile de festival au însemnat
un număr apreciabil de spectacole, în general interesante, şi
cîteva căderi şi ele memorabile. Aş începe cu acestea,
în bună măsură ţinînd de prestaţiile de noapte de la
Hanul cu Noroc (poate cu excepţia Visului unei nopţi de gală,
spectacol independent de la Brăila, adus de Alin Florea şi Cornel
Cristei la pian, sub ochiul regizoral al lui Radu Nechifor). La
acelaşi capitol, dar în alte locaţii: Domnişoara Iulia în
varianta propusă de Pygmalion Theater din Viena, exerciţiu de un
amatorism stri-gător la cer, şi Casa de pe graniţă în
viziunea (cuvîntul e prea tare!) a lui Valeriu Andriuţă
(actorii meritau mai mult decît o suită de situaţii aberante
propuse de regizor). Cu siguranţă însă, dacă festivalul ar
fi dispus şi de o „lingură de lemn“, aceasta ar fi mers direct
la ArCuB, pentru Preludiul şi Liebestod, obiect scenic cum să zic,
de-a dreptul indecent faţă de plătitorii de bilete, 35 de minute
de „lustru fără bază“.
Din fericire, celelalte propuneri au
mers de la admisibil la excelent. Ar fi de notat, în primul
rînd, Casa Bernardei Alba, regia Sorin Militaru, produsă de
Teatrul din Petroşani, Aniversarea, regia Vlad Massaci, Teatrul
Naţional Tg. Mureş, Despre iubire la om, regia A. Dabija, Teatrul
din Braşov. Le-au răspuns spectacolele de la Nottara (Metoda, regia
T.C. Popescu) şi Odeon (Pyramus & Thisbe 4 You şi Natură
moartă cu nepot obez). Foarte interesante au fost monodramele
prezentate de Harsány Attila (Decalogul după Hess, regia
Tapasztó Ernö, coproducţie Arad Kamaraszinhaz şi Hetek
Csoportja Szeged) şi de Georgiana Căprărin (Infanta. Ghid de
întrebuinţare, regia Diana Dragoş, Teatrul 2.0 din Cluj).
Nu trebuie să uităm filmele în aer liber proiectate tot sub egida festivalului. O parte dintre manifestările Zilelor Revistei Familia s-au întîmplat în spaţiile Teatrului „Regina Maria“. La final de săptămînă, un parc găzduia un festival al vinului şi palincii, iar esplanada Hotelului Ramada, un festival al berii. Toamnele vestice au un farmec special al lor, pereţii caselor emană aromă de imperiu şi teatrul şi-a asumat o aură regală. Acestea fiind spuse, concluzia se impune de la sine.
Juriul format din Ludmila Patlanjoglu, Claudiu Groza, Mircea Morariu, Anton Tauf şi Marius Zarafescu a acordat următoarele premii:
- Premiul pentru Cel mai bun spectacol:PRAH, de Spiró György (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“, Timişoara)
- Premiul special al juriului: Biloxi Blues, de Neil Simon (Teatrul „Regina Maria“, Oradea)
- Premiul pentru Cea mai bună regie: Sorin Militaru, pentru spectacolul Casa Bernardei Alba, de F.G. Lorca (Teatrul „Ion D. Sîrbu“, Petroşani)
- Premiul pentru Cea mai bună scenografie: Vioara Bara, pentru spectacolul Casa Bernardei Alba (Teatrul „Ion D. Sîrbu“, Petroşani)
- Premiul pentru Cel mai bun actor: Harsány Attila, pentru rolul „Hess“ din spectacolulDecalogul după Hess, de Alina Nelega (Compania de Teatru Arad Kamaraszinhaz)
- Premiul pentru Cea mai bună actriţă: Szász Enikö, pentru rolul „Femeia“ din spectacolulPRAH
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters