OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Odeon din Bucureşti are o sală nouă. La subsol – motiv pentru care a primit numele de „subOdeon“. În sala de la subsolul Teatrului Comedia (înfiinţat în 1911, numele original al actualei instituţii de lîngă Hotelul Majestic) a funcţionat Teatrul Nostru, fondat la începutul stagiunii 1941-1942 şi condus de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia şi Petre Nove şi desfiinţat prin naţionalizare în 1948. Arhitecţii actualului studio sînt Răzvan şi Ioana Luscov, care au cîştigat concursul din 2006 – iar în ciuda oricăror posibile cîrcoteli, finalizarea lucrărilor în patru ani e aproape o performanţă. Cu un foaier amplu, deschis expoziţiilor de artă vizuală, sala subOdeonului – „cutie neagră“ dreptunghiulară, mare, simplă, adaptabilă unor geografii complexe – e, poate, cel mai bun spaţiu-studio din Bucureşti (mai tentantă chiar decît recent inaugurata „sală mică“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj). Respiră un anume aer, ca să zic aşa...

 

subOdeon s-a deschis oficial pe 23 septembrie, cu premiera primului spectacol creat aici, Blifat de Gabriel Pintilei, în regia lui Alexandru Mihail (cîştigător, şi el, al unei competiţii, în cadrul proiectului „Tineri regizori – texte contemporane“ al teatrului producător). Nu cred că Gabriel Pintilei, fiind actor al Odeonului, a avut vreo importanţă decisivă în opţiunea montării – cred, în schimb, că teatrul are un bun obicei, cu ceva istorie, de a risca; iar în anul de graţie 2010, a monta texte româneşti actuale a încetat a mai fi o provocare de mare curaj. E adevărat şi că, în vara lui 2006, cînd a fost prezentată în lectură publică la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti, în cadrul „galei“ concursului dramAcum, Blifat era mai mult un crochiu de piesă. Pe atunci avea, însă, o marcă de autenticitate şi o anume coerenţă tematică şi stilistică pe care, nu se ştie cum, le-a pierdut, piesa odată montată, patru ani mai tîrziu, tocmai la cel mai bun teatru din Capitală.

 

Blifat (varianta deficitar-infantilă a lui bifat, produsă prin epenteză, pentru amatorii de gramatică) e povestea unei familii despre care nu s-ar putea spune că e disfuncţională, ci doar în disoluţie, în care copiilor nu li se spune pe nume (sînt doar ordonaţi vîrstnic drept „ăla mare“, „a mijlocie“ şi „ăla micu’“), iar părinţii au încetat ei înşişi să resimtă vreo conştiinţă identitară, şi trama similipoliţistă a răzbunării mezinului de şcoală primară pentru lipsa de atenţie şi preocupare a fraţilor şi părinţilor. Ar putea fi o tragedie contemporană, în acea variantă a zilelor noastre golită de potenţialul sublim: într-o singură zi, în spaţiul claustrofobic al unui apartament de bloc, unde nu există intimitate, dar mustesc micile secrete, confortul iluziei psihologice că totul merge bine, că fiecare e ceea ce ceilalţi îşi doresc şi-şi imaginează e brusc aruncat în aer de inocenţa jucată a unui copil de clasa a doua.

 

Între timp, din 2005, data la care Gabriel Pintilei a început să scrie la Blifat, pînă la montarea ei, piesa a alunecat într-un fel de destrăbălare verbală care diluează şi scriitura lui Pintilei, şi structura dramatică în sine. (Trebuie spus că, autor al textului Elevator, şi el premiat de dramAcum, pus în scenă la Foarte Mic şi apoi ecranizat, Pintilei are un simţ special al situaţiilor comico-tragice şi al teatralităţii limbii.) Anumite trimiteri, nefiltrate, anecdotice, la actualitatea imediată, de la „Bine-au făcut grecii c-au ieşit (în stradă)“ pînă la circulaţia pe timp de greve şi manifestaţii, mărturisesc o contaminare nesănătoasă a ideii de text contemporan cu cea de stand-up comedy şi café-teatru. În plus, absenţa elementelor clasice ale textului dramatic realist (pe baza cărora, de pildă, în urma interacţiunilor teatrale, personajele devin în final altfel decît au s-au arătat a fi iniţial), diluate imperturbabil, e într-o incompatibilitate flagrantă cu detaliile scenografice hiperrealiste ale fierului de călcat, telefonului cu fir, televizorului în funcţiune şi WC-ului ceramic. Sau poate nu. Poate că miza spectacolului lui Alexandru Mihail e chiar ceea ce ni se arată, şi anume un peisaj static, o natură moartă, un stop-cadru, un cadru în buclă din filmul antropologic, asiduu frecventat, numit „familia românească surprinsă de artist în trecerea de la comunism la postcapitalism“. Nici actorii nu fac, global, mare lucru să iasă din cinematografia prestabilită (oare de ce credem că textul contemporan cere mai puţin decît Brecht?). David Petcu – băiatul care-l joacă pe şcolarul ce blifează răzbunări – e un magnet de public, aşa se întîmplă întotdeauna cu animalele şi copiii pe scenă (iar omul e încîntător), însă asta nu anulează faptul că restul lumii, de la Angela Ioan, în Mama, la Ioana Anastasia Anton, în A mijlocie, şi de la Laurenţiu Lazăr, în Tatăl, la Mihai Smarandache, în Ăla mare, se mişcă în exces, obositor şi în gol, cu răbufniri violente sau isterice aiuritor dozate. Ce-ar fi putut să fie (ieşind din schematismul conflictului de generaţie) se vede, totuşi, într-o scenă dintre mamă şi fiică, în baie (neinspirat dozată dramatic în cazul Angelei Ioan): faptul că fata acoperă coşul de gunoi cu un prosop îi stîrneşte mamei suspiciuni la limita paranoiei, alimentate de frustrări exterioare, şi o criză de isterie cu accente penibil inchizitoriale. Totul, pentru a dezvălui esenţa adînc inocentă, copilăroasă, a unei adolescente prea timpuriu rămase fără sprijin matern.

 

Scenografia din Blifat (semnată de Laura Paraschiv, colaboratoare a Odeonului în spectacolele lui Alexandru Dabija) desenează un spaţiu deschis, trifrontal (publicul e aşezat pe trei laturi ale „scenei“), imaginînd un apartament-vagon, în care se înşiruie dormitorul părinţilor, sufrageria („camera cu televizor“), baia, bucătăria şi dormitorul băieţilor, reconstituite verist; pereţii şi ieşirile-intrările sînt deschişi/ deschise (sugerînd lipsa spaţiului privat şi „transparenţa“ convieţuirii), marcate de mişcarea personajelor. E un gen de spaţializare de regăsit, cu variaţii sau nu – ca să ieşim din schema luiDogville – în producţii româneşti dintre cele mai diferite, toate recente, de la Viaţa boemei după Aki Kaurismaki, în regia lui Radu-Alexandru Nica (la Maghiarul din Cluj), la 5 minute miraculoase de Peca Ştefan, regia Ana Mărgineanu (la Piatra Neamţ), să nu mai zicem de spectacolele letonului Alvis Hermanis. E, de fapt, un tip de organizare spectaculară care, asociată reconstituirii atente de interior familial, încearcă să recupereze teatral un anume potenţial cinematografic: multiplicitatea spaţiilor (fără schimbări de decor), simultaneitatea acţiunilor, dinamica situaţiilor de joc. Dar cînd simultaneitatea şi prezenţa continuă a actorilor în scenă fac să fie la fel importantă frăsuiala dintr-o „cameră“ într-alta ca un dialog cu înaltă încărcătură dramatică, viaţa unui spectacol se complică mai ceva ca un film de Mircea Daneliuc...

Teatrul Odeon, Bucureşti

Blifat de Gabriel Pintilei

Regia: Alexandru Mihail

Scenografia: Laura Paraschiv

Cu: Laurenţiu Lazăr, Angela Ioan,

Mihai Smarandache, Ioana Anastasia Anton, copilul David Petcu