OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind, anul trecut, am ajuns pentru o documentare teatrala la o familie de rromi de la Glina, nu ne gindeam la o cercetare sustinuta in comunitatile tiganesti din Romania, si in nici un caz workshop-ul nostru de la Baia Mare n-a pornit cu o asemenea tinta. Numai ca socoteala de-acasa nu se potriveste niciodata cu cea din tirg...

- Dramaturgia cotidianului
Pentru al doilea an consecutiv, doi critici de teatru (si profesori universitari), Miruna Runcan si C.C. Buricea Mlinarcic, faceau in zona Baii Mari o tabara de cercetare dedicata dramaturgiei cotidianului, tema de exploatat fiind migratia fortei de munca. |n urma cu un an, avusese loc la Baiut, o localitate (fosta) miniera, puternic atinsa de somaj si goana dupa un loc de munca – legal sau mai putin – in strainatate; in 2005, headquarter-ul taberei era la Baia Mare, iar „tintele“ initiale, suburbiile (si ele, exploatari miniere altadata) Tauti si Baia Sprie. Cei veniti in tabara de dramaturgie a cotidianului erau, ca si-n 2004, studenti la jurna-lism, teatrologie si (in premiera) regie, la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Experienta din tabara presupunea documentare – pornind de la un chestionar de orientare, un reportofon, in mod exceptional un aparat de fotografiat si camera de filmat.
„Surpriza“, de data asta, aveam sa fim noi, actorii Virgil Aioanei si Carmen Florescu si supra-semnata, si workshop-ul nostru de, sa-i zicem pretentios, decodare a limbajului non-verbal, facut undeva intre intensiv si pe repede-nainte (doar trei zile).

Am incercat, intii printr-o serie de exercitii (de manual de actorie, filtrate prin gindirea Teatrului Oprimatilor), de la hipnoza columbiana si mingea de foc la teatru-statuie, sa ne eliberam de o atitudine sociala dominata de limbajul vorbit si sa-ncepem sa gindim dintr-o alta perspectiva – cea dupa care comportamentul uman non-verbal (caruia i se acorda si acum prea putina atentie in teatrul romanesc, iar noi eram la Baia Mare in scopuri teatrale...) exprima si tradeaza mult mai mult, mai subtil si mai profund decit limbajul articulat controlat constient.
A fost un antrenament de observatie, care sa avertizeze asupra cliseelor carora contactul si contractul social li se poate supune, sa le constientizeze, previna si deconstruiasca. A fost, de fapt, o etapa pregatitoare pentru ceea ce avea sa urmeze, coborirea in realitatea acestor clisee si conventii, care sa ne ajute sa facem diferenta intre a privi (a lua ce ti se da asa cum ti se da, in viata ca si pe scena) si a vedea (a intelege ce se ascunde dincolo de gesturile standardului si dramaturgiei cotidiene).

- O seara la Craica
Hatvan (Hotvon) e un cuvint maghiar, un numar, de fapt: inseamna 60. La Baia Mare, Hatvan (unde am ajuns cautind o zona urbana, cu mituri si comportamente ale orasului) e un cartier, cindva avind 60 de case, darimate pentru a construi in loc blo-curi, locuite acum de romani, unguri si rromi, majoritatea cu surse de venit greu de identificat si cuantificat (dar tinzind catre minimul de subzistenta), cu strazi aproape desfundate, o biserica pe un tapsan golas, de unde se aude muzica religioasa la megafon, o alta de lemn, imitind stilul maramuresean, si cea mai mare scoala din oras, o fortareata alba de beton la strada, cu banci stricate si ghene dind pe-afara de gunoi in spate. Un cartier plin de copii, scosi de mame incercanate pe marginea trotuarului, ca altadata pe ulita satului. Femeile se string in grupuri, barbatii in pilcuri, ceva mai departe; verdeata e ca si cum n-ar fi, de parcuri sau locuri de joaca nici vorba.

Dincolo de Hatvan, acolo unde se termina orasul si-ncep terenurile CFR Cluj, despartit de zona blocurilor de o ripa pe unde curge o parere de piriu si se arunca resturile, incepe Craica.
Craica e o adunatura de case de chirpici, cartoane si vaioage, fara apa sau curent, in care traiesc in jur de 500 de tigani. Fara curent, vorba vine, asta e versiunea oficiala. |ntre Hatvan si Craica se intind cabluri de electricitate, spinzurate de stilpi improvizati, strimbi si instabili; pentru doua becuri si-un televizor (unii, cei cu carte de munca, au si combine muzicale, luate in rate, odata cu canapeaua de piele), familiile din Craica le platesc vecinilor lor de la bloc 700.000 de lei pe luna.
De circa opt ani, de cind primii rromi s-au instalat aici, sint amenintati constant cu evacuarea – evident, mai putin in perioada alegerilor (cam la fel se petrec lucrurile la Glina, candidatii au mare incredere in disciplina electorala a tiganilor), cind li se promite intrarea in legalitate, eventual stramutarea (intr-un astfel de context, nu se mai numeste evacuare) pe un teren al primariei si asigurarea utilitatilor.

Am trecut podetul spre Craica impreuna cu niste fete din Hatvan (una romanca, cealalta rroma, amindoua avertizindu-ne asupra pericolului tiganilor de acolo si a ciinilor; s-a dovedit ca nu era nici urma de ciine, daramite furios), si toata comunitatea a sarit pe noi. Nici urma de agresivitate, intre timp se dusese zvonul ca nu sintem de la Protectia copilului si nici de la presa, doar niste studenti excesiv de curiosi. Ceea ce nu i-a impiedicat, dupa ce ne-au segregat sexual (barbatii duceau munca de lamurire cu Virgil, pe noi ne preluasera femeile) sa-ncerce sa negocieze cu noi propria imagine pe care ne-o vindeau. De la bratele larg deschise catre gunoaie, pamintul argilos de pe jos si casele delabrate, la acordeonistul afon cerind bani de-o piine in maghiara, chemat sa ne cinte de un burtos cu alura de staroste, si copilul aurolac, adus aproape pe brate pentru o poza si pus sa traga din punga ca sa imortalizam noi momentul, totul avea aerul unui spectacol regizat in functie de presupusele asteptari ale publicului, testate in timp, cu fiecare vizita a cite unui strain, antrenat, probabil inconstient, intru construirea unei astfel de imagini standard. Iar tiganii din Craica, cei mai multi, invatasera sa-si exploateze, siret si resemnat, propriul sordid. Ei insisi, lumea lor autentica, devenise impermeabila dintr-un soi de nevoie de autoprotectie, facind din cliseele televiziunilor post-revolutionare adevarul lor de export si vinzare.
Sintem si noi oameni ca toti oamenii, doar ca mai saraci. E, cred, replica cea mai sincera si disperata pe care acesti oameni ar putea-o da; ii apartine unei femei din Glina, care facea orez cu lapte, pentru nepoti, de Mosi, si facea focul din carcase de calculator.

La fel ca la Glina, negocierea sinceritatii s-a dovedit un proces dificil, chiar cu familia Szucz, cei mai deschisi catre o comunicare reala, chiar la o sticla de vin deschisa si bauta impreuna, in curtea lor ingrijita, cu linoleum pe jos; undeva, intre noi, plutea inevitabil speranta unui altceva. Daca in ce-i priveste pe ceilalti traitori ai Craicai, care-si asumasera ca o a doua piele imaginea de curiozitati de bilci social, plimbate pe ecrane, domina neincrederea cinica intr-un interes real al nostru pentru ei ca indivizi, pentru familia Szucz noi eram canalul lor intermediar de comunicare cu lumea de dincolo. Lumea orasului, a civilizatiei, a puterii de decizie sociala; vorbind cu noi, pastrau nadejdea ca, nu se stie cum sau cind, mesajul lor, a marginalizatilor comunitatii, va ajunge in acea lume. Nu ne spuneau noua ceea ce-i durea, ci tuturor celor care nu puteau, nu stiau sau nu voiau sa-i asculte, eram cureaua de transmisie a unor oameni care nu credeau ca au dreptul la cuvint.

- Despre ce vorbeste teatrul
Am incercat, in atelierul care-a urmat experientei din Craica, sa deconstruim ceea ce am vazut, ca sa putem discerne constient intre constructul pentru uzul strainilor si existenta reala. Mai mult decit atit, am incercat sa descoperim scheletele acestor mecanisme de constructie si deconstructie, astfel incit sa putem intelege ceea ce vedem, esenta si motivatiile ascunse ale aparentei gestuale, de atitudine si marcaj suprasegmental. Trebuie sa recunosc ca mai e loc de exersat, e un efort de zi cu zi.
Concluzia pe care-am fi putut-o trage e ca nu noi sintem acea curea de transmisie prin care marginea se poate face auzita intr-o lume a centrului, ci teatrul. Teatrul e singurul intermediar credibil al marginii, care nu-i altereaza mesajul, transpunindu-l intr-o forma sensibila, care preia nu numai cuvinte, ci tipuri de umanitate, comportamente, limbaje, spatii cu scenografii distincte. Teatrul intermediaza cunoasterea si actioneaza asupra constiintei, individuale si sociale. Cum ar fi sa-ncepem sa cunoastem comunitatea rroma nu de la televizor, ci de pe scena?