OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aflată la prima ediţie, Bienala Internaţională de Teatru, desfăşurată la Sfîntu Gheorghe, între 17 şi 29 martie, şi găzduită de Teatrul „Tamási Áron“, a trecut cu succes proba profesionalismului, promiţînd a deveni unul dintre cele mai solide repere din sfera teatrului. László Bocsárdi, directorul festivalului şi, de altfel, unul dintre cei mai talentaţi regizori ai momentului, a reuşit, şi de această dată, să dea coerenţă şi armonie unui proiect care se află la debut. Era important ca o primă ediţie să se impună prin calitatea spectacolelor, pentru ca, peste doi ani, să se poată vorbi deja despre o „tradiţie“. Iar piesele prezentate în acest festival (care a reunit trupe de actori din Ungaria, România, Polonia, Cehia şi Germania) nu pot fi trecute, în nici un caz, într-o categorie a reprezentaţiilor efemere. Este suficient să amintesc de reprezentaţiile piesei Ivona, principesa Burgundiei (după W. Gombrowicz), într-o variantă inedită, spectaculoasă a lui László Bocsárdi, piesă care, de altfel, este nominalizată la cinci secţiuni pe listele Premiilor UNITER 2009.

 

Multe dintre spectacolele puse în scenă la Sfîntu Gheorghe au arătat celor prezenţi un tip de teatru cu care probabil nu sînt obişnuiţi (printre cele mai inedite piese, trebuie menţionate, în afara Ivonei..., Brazda, a Universităţii Catolice din Lublin, Fragil, a Teatrului Artus din Ungaria, sau Orestia, a Teatrului din Berlin) – s-a mizat pe surprinderea publicului prin tehnici noi şi prin împingerea într-o sferă ultramodernă a unor subiecte celebre, ce sînt deja un loc comun în istoria teatrului (aşa cum s-a întîmplat, de pildă, în piesa Orestia a Teatrului din Berlin). Nu a fost însă vorba despre simple artificii menite să şocheze şi să acopere astfel un eventual joc de scenă slab, ci despre o modalitate de interferenţă a modernului cu notele clasicizante ale textului, evitînd în mod fericit alunecarea în kitsch, pericol tot mai frecvent întîlnit în teatrul contemporan. De pildă, proiecţiile video, prezente din ce în ce mai mult în recuzita decorurilor scenice şi care dau adesea o notă de artificial (ca să nu amintesc decît exemplul piesei Eduard al III-lea, montată la TNB), au reuşit, într-o piesă ca Ivona, principesa Burgundiei, să stabilească un dialog armonios, de un nivel artistic ridicat, cu jocul actorilor – inserţia unor elemente specifice artei cinematografice s-a dovedit a completa tehnicile teatrale: prin proiecţia video a unor mici secvenţe (filmate chiar în timpul spectacolului, în „direct“) ce ar fi trebuit să se desfăşoare în paralel cu scena principală, cea accesibilă spectatorului, s-a oferit posibilitatea unei simultaneităţi greu de îndeplinit, de regulă, în teatru.

 

Ivona, principesa Burgundiei a fost, de altfel, una dintre „vedetele“ festivalului, remarcîndu-se printr-o impresionantă forţă de sugestie a tragicului, indiferent cît de pregnante erau nuanţele de comic şi de grotesc. Kicsid Gizella (inexplicabilă absenţa ei de pe listele UNITER-ului!) a reuşit să imprime personajului un amestec tulburător între aparenta inconştienţă a unei fiinţe dezumanizate şi sugestia – prin cele cîteva cuvinte pe care le rosteşte în întreaga piesă, dar mai ales prin gestica ei de creatură ce aparţine nămolului – a unor adevăruri greu de acceptat. Dispreţuită de mediul aristrocratic al curţii regelui Ignaţiu, Ivona este cea care provoacă o ruptură în conştiinţa personajelor, tulburîndu-le, prin afişarea unei supreme ignorări a oricăror convenţii, echilibrul bazat pe respectarea cît mai fidelă a aparenţelor. Dar, aşa cum explicau chiar actorii, adevărata poveste nu este a Ivonei, ci a prinţului Filip. El e primul care nu mai poate suporta prezenţa unei fiinţe ce oglindeşte aspectul interior diform al personajelor, părînd a fi singurul ce se luptă să iasă din cercul îngust, uniformizant al convenţiilor sociale, doar pentru a ceda, neputincios, la final. Scena finală a nunţii este, de fapt, o scenă a morţii, relevantă în acest sens fiind discrepanţa între negrul purtat de cei de la curtea regală şi albul hainelor în care apar mirii (moartea reală a Ivonei este dublată de moartea spirituală a lui Filip). Dezgustătoare şi, totuşi, păstrînd ceva şi din inocenţa „omului natural“, Ivona trebuie să fie jertfită pe altarul ipocriziei, pentru ca lumea, aşa cum o ştim noi, să îşi poată duce în continuare existenţa. O piesă shakespeariană, în care îi regăsim, într-un context inedit, pe Hamlet, Caliban, Ofelia sau Iago.