OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Fani Tardini“ din Galati
A saptea kafana de Dumitru Crudu, Mihai Fusu, Nicoleta Esinencu
Regia: Alexandru Berceanu
Scenografia: Ina Isbasescu
Coregrafia: Marius Manole
Cu: Ioana Citta Baciu, Crina Stoica, Carmen Albu, Oana Preda Gheorghe, Cristina Uja, Ana Maria Ciucanu, Corina Constantinide, Svetlana Friptu, Cristian Gheorghe, Aureliu Batca, Gheorghe V. Gheorghe, Cristian Gheorghe


„Teatrul este o forma de cunoastere; ar trebui si ar putea sa fie si un mijloc
de a transforma societatea.“
Augusto Boal

Cind, in 1974, Augusto Boal scria Theatre of the Oppressed, accentua modalitatea esentiala de a folosi teatrul, instituind un activism cultural. Rolul teatrului era in viziunea sa unul fundamental social si necesar constient de cele mai stringente mutatii, o radicala luare de pozitie, care se confunda cu responsabilizarea civica. Desi sint putine spectacolele romanesti cu un impact social puternic articulat, desi sintem inca tributari culturii inalte si miturilor de orice tip, se poate totusi sesiza o directie a plierii pe subiecte care sondeaza realitatea din multiple perspective.

Se contureaza pregnant un teatru al cotidianului ca tematica, stilistica si mod de asumare, un teatru puternic ancorat in imediat, care recurge la reactivitatea nemediata. E simptomatica tendinta unui numar din ce in ce mai mare de regizori de a recurge la o astfel de abordare transanta, prin alegerea unor texte – si nu numai, cum gresit s-a spus – radicale ca tip de implicare. Teatrul nu este in viziunea lor (Radu Afrim – Nevrozele sexuale ale parintilor nostri, Radu Apostol – Acasa, Drept ca o linie, Gianina Carbunariu – Stop the Tempo, Florin Piersic jr.– Sex, Drugs, Rock &Roll) un ambalaj al estetismului formal, ci chestionarul apdatat al celor mai acute determinari si implicatii care ne privesc direct, intr-un limbaj contemporan. Acesti regizori propun un teatru al urgentei problematicii actuale, iar optiunea lor nu e deloc intimplatoare, tocmai pentru ca ea insasi repune in discutie rolul si semnificatiile teatrului contemporan. Teatrul devine reactiv, performativ social – ca desemnare a lumii la care se raporteaza si interogativ in sensul activarii unei tematici de maxim impact.

Toate aceste trei trasaturi individualizante pentru discursul dramaturgiei actuale sint foarte bine sintetizate in spectacolul A saptea kafana (in moldoveneste cafenea, bordel), care porneste de la o formula putin folosita la noi – extrem de extinsa in America –, cea a teatrului testimonial. Textul compus de Dumitru Crudu, Mihai Fusu si Nicoleta Esinencu se bazeaza pe marturii-document ale victimelor traficului de carne vie. Spectacolul A saptea kafana este extrem de important in primul rind prin ceea ce propune ca problematica incisiv reflectata, fara stilizari sau edulcorari, si prin demersul regizoral total asumat. Agresivitatea cazuisticii transgreseaza determinarile individuale si stigmatizarea unei intregi natii. Experientele traumatizante ale acestor fete care traiesc intr-o continua agonie, pe muchia dintre viata si moarte, sint concentrate intr-un spectacol plin de tensiune si dramatism. Povestile lor mizeaza pe condensarea organica a emotiei – punctul forte al spectacolului – in tonalitatea vocii, in articularea anumitor verbe – in special cele de miscare –, in bruschetea cu care sint lovite scaunele de podea la inceputul spectacolului.

Sint monologuri tulburatoare, rostite in forta – asa cum e de fapt intregul spectacol –, echilibrat interpretate de cele sase actrite, chiar daca unele momente sint poate usor supralicitate. Debutul Cristinei Uja (personajele poarta numele actritelor, asumare extrem de sugestiva) – studenta in anul II la Actorie – merita toata atentia. Ceea ce reuseste cu multa finete Alexandru Berceanu – de altfel o constanta si a spectacolelor sale anterioare (Noaptea asasinilor, Blestemul muritorilor de foame) – este melanjul dintre concretul frust si un poetic de stare si atmosfera, care decurge ca plan secund tocmai din acest prim nivel al experientialului brut. Ambii termeni ai ecuatiei se completeaza si isi corespund ca intensitate a reactiilor generate. Fiecare moment al rememorarii aproape delirante din A saptea kafana e contrapunctat de iluzia ca totul, intr-o zi, se va sfirsi. Chipurile acestor fete sint descompuse de durere si in acelasi timp indirjite, asprite de o lupta care pare sa nu se termine niciodata.

Berceanu este preocupat in spectacolele sale de o tipologie a conflictelor cu implicatii sociale extinse. In Noaptea asasinilor si Blestemul..., ruptura parinti-copii era emblematica pentru impasul comunicarii generalizate, pentru o anumita forma de sacrificiu, alta dominanta a montarilor sale, fie ca e vorba de un sacrificiu simbolic ca in Blestemul... sau de sacrificiul de sine ca in A saptea kafana, cel mai bun spectacol al sau de pina acum. In centrul lui se afla situatii si intrebari-limita, ceea ce il si fac atit de percutant. Cercul se inchide cu intrebarea cu care spectacolul incepe si se termina, pusa pe un ton glacial de catre medici: „Ramii sau te intorci inapoi?“. Unde sa ramina si la ce sa se intoarca aceste fete incarcerate in propria lor neputinta? A pleca si a munci in strainatate – aparent fara nici un fel de obligatie – se transforma pentru ele intr-un calvar.

Sansa de a scapa de mizerie, de a face rost de bani pentru a-si salva familiile devine un chin. E de fapt paradoxul unei eliberari din start anulate, zguduitor punctat intr-o replica-cheie: „In Albania am vazut prima data marea“. Pretul acestei bucurii este neputinta de a se mai putea apropia de ceilalti si de a merge mai departe. Toate aceste fete ramin blocate intr-o memorie a traumelor care se succed halucinant. Este un cosmar ce le modifica structural evolutia, transformindu-le in produse de consum, in obiecte cu o unica functionalitate: aceea de simplu divertisment cu scopul de a produce bani. Cinismul cu care sint angrenate in ceea ce urmeaza sa li se intimple e bulversant. Sint vindute de cele mai bune prietene, batute pina cind pierd sarcina, violate pina cind innebunesc. Ne exista limite in brutalizarea lor. Totul e taiat in carne vie, cu o indiferenta apasatoare. Condescendenta primarului (surprins precis si natural de Gheorghe V. Gheorghe, cu toate cliseele discursului) care relateaza felul in care le-a vindut pe fetele din sat pentru a-i trimite banii fiicei sale in strainatate este dezarmanta. La fel si inocenta tuturor personajelor feminine, contrapunctata de incrincenarea de a nu renunta.

Singurele ipostaze ramase intacte sint fotografiile cu chipurilor lor zimbitoare, senine, la diferite virste, proiectate in fundal, alaturi de reportajul CNN care atesta numarul moldovencelor vindute anual. E un fel de film compozit cu flash-uri care surprinde existente in miscare, pina la momentul instrainarii lor, si documentarea unor cazuri reale.
Scenografia creata de Ina Isbasescu este extrem de precisa ca dispunere a spatiilor de joc si a sugestiei detaliilor. Este o scenografie care integreaza perfect realitatea bruta a experientelor si nuantele poetice, visele si neputintele obsesive. Fiecare element de decor, ca si costumele simple, este bine individualizat. Scara in spirala, imagine a contorsionarii interioare, pe care e aprins butonul rosu – in aer –, emisie a celor mai intime si dureroase experiente, e un fel de trambulina, liant intre realitatea dura si sperantele acestor fete. In spatele usilor transparente din fundal, tiraspoleanca proxeneta (interpretata de Svetlana Friptu exact in nota de grotesc necesar) le invata pe fete lectiile de supravietuire prin prostitutie. Tot aici, cele sase dusuri spala minute in sir trupurile obosite, intr-o terapie a expierii, care le mai poate inca salva.

Microfoanele suspendate sint obiecte care inchid si deschid povestile cutremuratoare, acumulari de tensiuni, cu rabufniri scurte, punctate de gesturi si miscari sacadate, de zgomote care cresc in intensitate, pina cind ajung sa acopere complet cuvintele. E ca si cum totul e inghitit de sunete sparte, scrisnite: frustrare, vinovatie, frica – sentimentul cel mai puternic care le leaga pe aceste victime ale propriei lor naivitati sau dorinte de a iesi din mizerie. Zgomotele ritmate (usa lovita din ce in ce mai repede, tropaitul pantofilor, tabla balansata cu intermitente) intretin spasmele viscerale.
Pe masura ce se declanseaza mecanismul retrospectiei, ca un declic provocat tot de intrebari – de asta data ale jurnalistei (jucata la inceput cu detasare de Ioana Citta Baciu, apoi cu o implicare aproape empatica bine sustinuta) –, personajele isi reiau la nesfirsit istoriile – marturii, confesiuni, forme de exorcizare. Ce le ramine de facut cind, odata intoarse acasa din Bosnia, Macedonia, Kosovo etc., sint repudiate si marginalizate, iar daca revin de unde au plecat sint nevoite sa reintre in acelasi decelant malaxor? Inainte sau inapoi inseamna pentru ele practic acelasi lucru. Existentele lor vandabile, negociabile se desfasoara intre un trecut stigmatizat si un viitor in deriva.
A saptea kafana e un teatru al loviturii sub centura formalismelor amortite, de care e din ce in ce mai mult nevoie.