Liviu Ornea: Nu am avut impresia că s-ar fi
schimbat ceva. Mă bucur că există, în continuare, o mînă
de regizori şi actori care nu cedează, atacă texte clasice, grele,
fac un teatru serios, menit nu doar să distreze. Mă întristează
perseverenţa cu care încearcă unii să fie originali; de ce
ar fi noul o valoare în sine? Mă descumpăneşte abundenţa de
adaptări şi, mai ales, de „aduceri la zi“. Cel mai supărător
e cînd sînt maltrataţi astfel clasicii noştri. Dacă la
clasicii greci sau la Shakespeare, atacatorii se mai pot prevala de o
traducere adusă la zi, cu Caragiale e mai greu, există încă
o mistică a textului original. Şi devine hilar să vezi pe scenă
motociclete, televizoare, laptopuri şi să auzi actorii spunînd
„giuben“, „asiguripsit“, „binagiu“ (cîţi tineri de
azi ştiu ce înseamnă?), „angel radios“. Cine să te
creadă cînd te joci cu cheile de la maşină şi vorbeşti
despre „clopoţei“? Cînd vorbeşti la mobil şi te cheamă
ministrul la telegraf? Nu se leagă, nu te lasă textul să faci
prostii. Iar cînd le faci, efectul e penibil şi eşecul
garantat. Mai există şi soluţia aducerii la zi a textului, cea a
traducerii în româna contemporană; mă mir că nu
încercat-o încă nimeni. Sînt, desigur, şi soluţii
de compromis. Mai tai cîte ceva (dacă nu-l mai vrei pe
Dumitrache cherestigiu, tai replicile cu cherestigiria), mai schimbi
cîte o vorbă. Pui, de exemplu, „iarbă“ în loc de
„tutun“ dacă vrei ca Spiridon să fie un zombi al zilelor
noastre, mai ales că e musai să fie, dacă ţii cu tot dinandinsul
ca explicaţiile şi amorul Vetei cu Chiriac sa se desfăşoare în
curte, iar Spiridon să doarmă tot acolo – ceva trebuie să faci
ca el să n-audă isteria şi chirăitul subsecvent. Se poate – dar
merită asemenea tururi de forţă un text bine legat de la început?
Mi se pare cel puţin o risipă de resurse...
Una peste alta, nimic nou sub soare.
Iulia Popovici: În condiţii de criză,
probabil că era de aşteptat ca cine are bani s-o ducă tot mai bine
şi cine n-are să n-o mai ducă deloc, e, totuşi, uimitor că-n
Bucureşti, Cluj sau Timişoara, austeritatea nu s-a văzut aproape
deloc în termeni de amploare a producţiei, ba dimpotrivă.
S-ar putea spune că ne bîntuie un fel de febră a sfîrşitului
de lume, în care directori, regizori şi scenografi trăiesc
voluptatea unui anunţat dezastru, după care nu va mai fi loc de
nimic. Dezastru pe care, de altfel, îl suportă aproape
palpabil teatrele mici din afara Capitalei, ameninţate de comasări,
cu bugete tăiate, trimise în bejenie pe termen neprecizat,
politizate, veşnic în schimbare de director etc. Independenţii
trebuie să devină eficienţi comercial, să depindă de „export“
sau să dispară. Chiar teatrele publice cu bugete confortabile devin
periculos de atrase de comercial, mai exact, de comercialul facil şi
previzibil, scenic şi extrascenic (exemplu: Teatrul Naţional din
Bucureşti, cu cel mai mare buget şi cele mai mari preţuri la
bilete din toată ţara, a căpătat, datorită reconstrucţiei
radicale, un nesperat spaţiu de afişaj exterior, pe plasele de
protecţie care înconjoară toată faţada; avea de ales între
a face licitaţie ca să-l închirieze unor firme de publicitate
şi a-l oferi, tot prin concurs, eventual, unor artişti vizuali care
să realizeze, să zicem, un proiect în legătură directă cu
teatrul; ghici care a fost varianta preferată…). Şi, în
acelaşi timp, cheltuiesc enorm de mulţi bani pe producţii, într-un
plan pe termen lung imposibil de ghicit. Ultima modă sînt
montările aniversare (în 2012, Caragiale, Strindberg), un
subiect atît de complex, încît avem tot anul să ne
ocupăm de el…
Descoperiri, revelaţii, surprize
plăcute şi neplăcute
L.O.: Surpriza cea mai neplăcută a
fost pentru mine eşecul lui Radu Penciulescu cu Macbeth-ul său de
la TNB. Am scris despre el, nu reiau. O altă surpriză deloc plăcută
a fost reacţia entuziastă (urale, ovaţii) a sălii Operei din
Bucureşti la D’ale carnavalului al lui Silviu Purcărete, un
spectacol, din păcate, nu tocmai reuşit, în ciuda unor idei
regizorale limpezi şi frumoase.
O dezamăgire a fost şi recenta
premieră de la TNB, Vizita bătrînei doamne, transformată
într-o superproducţie în care tehnica primează, iar
lipsa de inteligenţă regizorală ascunde sau denaturează complet
sensurile textului. Adăugaţi calităţile actoriceşti profund
inegale, încît partiturile bine jucate cad parcă în
gol. Un spectacol prost despre care nu mă îndoiesc că se va
scrie bine.
O surpriză plăcută a fost mutarea
excelentului spectacol Sfîrşit de partidă de la Teatrul
Metropolis, unde fusese înmormîntat, asemenea altor
spectacole importante, pe scena Teatrului Bulandra, unde sper că se
va juca mult, aşa cum merită.
Iar nenorocirea cea mare a lui 2011 a
fost moartea lui Alexandru Tocilescu.
I.P.: Surpriza neplăcută –
dispariţia bruscă a lui Alexandru Tocilescu. Nereuşita unui
spectacol sau a altuia păleşte în faţa unei pierderi atît
de nedrepte. O revelaţie a anului (pe care, trebuie s-o recunosc, aş
fi putut-o avea de acum doi ani) a fost dramaturgul de limbă
maghiară Csaba Székely de la Tîrgu Mureş, a cărui
piesă Flori de mină, scrisă în cadrul unui proiect de la
Teatrul 74, a fost montată de două ori, o dată tot ca parte a
proiectului sus-numit, a doua oară, la Studio Yorick. Cred că şiDespre iubire la om, spectacolul lui Alexandru Dabija de la Braşov,
ar putea intra la capitolul „fapte revelatorii“, Teatrul „Sică
Alexandrescu“ neavînd în mod constant un profil
vizibil.
Apariţii de carte de teatru (mai
mult sau mai puţin) remarcabile
Fără a pretinde că acestea sînt
cele mai importante apariţii, aş vrea să menţionez opera
culturală de excepţie pe care o face Fundaţia „Camil Petrescu“,
animată de Florica Ichim, prin traducerile pe care le publică. În
2011 au fost Despre teatru de Meyerhold, cu texte dinainte de 1912,
şi Avangarda rusă. Dramaturgia, cu texte de Gumiliov, Harms,
Maiakovski etc. În anii trecuţi au mai fost cărţile cu şi
despre Arianne Mnouchkine, Bob Wilson, Grotowski, Dodin... Sînt,
de asemenea, traducerile din dramaturgia contemporană. Chiar dacă
nu întotdeauna grozav editate (veşnice probleme financiare),
ele umplu un gol şi colorează un peisaj destul de tern. Fundaţia
publică şi o serie de cărţi despre mari oameni de teatru români;
le recunosc utilitatea – ele adună ce se poate aduna şi păstra
–, dar îmi displace şi nu mă convinge tonul hagiografic.
Traducerile, în schimb, n-or fi făcînd ele o literatură
(nici o dramaturgie), dar sînt extrem de necesare într-o
cultură în care editurile consacrate se cam feresc de cartea
de teatru. Cu atît mai plăcută a fost surpriza oferită de
Editura Nemira cu Zeami, Şapte tratate secrete de teatru Nô.
I.P.: Pentru mine, cea mai interesantă
dintre apariţiile anului a fost tocmai cartea lui Zeami, Şapte
tratate secrete de teatru Nô (cu o calitate a traducerii Irinei
Holca, în ce priveşte fluenţa „prietenoasă“ a limbii
ţintă, remarcabilă) – deşi recunosc faptul că nu am o
afinitate deosebită cu teatrul oriental; „medievalul“ (dar ăsta
e un concept occidental) Zeami reuşeşte să „traducă“ el
însuşi teatrul Nô în detalii şi subtilităţi
de-o actualitate cel puţin deconcentrantă. Chiar dacă, din păcate,
cărţile de teatru de la Nemira nu sînt atît de vizibile
pe piaţa de specialitate cum ar trebui, cel puţin încă o
apariţie editorială a anului 2011 ar trebui notată, Opera şi
drama a lui Richard Wagner, o scriere clasică despre care se tot
vorbeşte şi din care se tot citează, dar la care, practic, abia
acum avem acces deplin.
În ce priveşte apariţiile
autohtone, Cu şi despre Mariana Mihuţ, un volum de dialoguri
realizat de Mircea Morariu şi editat de Fundaţia „Camil
Petrescu“, e o lectură şi utilă, şi plăcută, chiar
încîntătoare, iar Tîrgovişte de jucărie, textul
integral al spectacolului-parc de distracţii realizat în
oraşul omonim de dramaturgul Peca Ştefan şi regizoarea Ana
Mărgineanu, candidează cu mare succes, pentru mine, la titlul de
cartea de dramaturgie românească a anului.
Un spectacol memorabil, de povestit
nepoţilor
L.O.: Am văzut cu întîrziereStrigăte şi şoapte, în FNT 2011. Cred că performanţa lui
Bogdán Zsolt merită povestită oricui, românilor şi
străinilor deopotrivă (mulţumesc pentru urarea/ sugestia de a avea
nepoţi, o voi transmite copiilor mei). Cui ar sta să m-asculte,
i-aş spune că va vedea (har Domnului, spectacolul există
înregistrat) un actor proteic şi care poate juca aproape
orice, a cărui trăire scenică atinge adîncimi greu de
bănuit. I-aş spune că nu se poate povesti, trebuie văzut.
I.P.: E foarte posibil ca spectacolele
produse/ văzute spre finalul anului să aibă de cîştigat la
ora bilanţului, pentru prospeţimea inevitabilă a amintirii. Aşa
se face că ceea ce ard de nerăbdare să o povestesc oricui este X
mm din Y km al Gianinei Cărbunariu – deşi n-are nici un fel de
tramă sau poveste propriu-zisă în spate… Aş mai povesti
vreo cîteva (Caligula lui Bocsárdi, aşa cum l-am văzut
la Craiova, nu la Bucureşti, de exemplu), dar am intra în prea
multe detalii. Cît despre performanţe actoriceşti, pe lîngă
cea a lui Sorin Leoveanu din acelaşi Caligula, nu-l pot uita pe
Marian Râlea în Îngropaţi-mă pe după plintă, pe
Virgil Ogăşanu în Însemnările unui necunoscut, pe
Cornel Scripcaru, Victor Rebengiuc şi Marius Manole în Ivanov.
Aşteptări şi dorinţe pentru 2012,
în teatru şi critica de teatru
L.O.: Începe un an greu. Pe lîngă
criză, prietena noastră, se împlinesc o sută de ani fără
(vorba vine) Caragiale. Mulţi îşi vor încerca puterile
cu el. Pentru unii, va fi o luptă crîncenă: care pe care.
Caragiale îi va dovedi, ca întotdeauna, doar ei n-o vor
şti.
Ce-mi doresc? Să apuc să văd
spectacolul lui Bob Wilson pe Sonetele lui Shakespeare, cu Berliner
Ensemble. Se aude că vine în Festivalul Shakespeare de la
Craiova...
În privinţa criticii, mi-aş
dori să putem ajunge la o intersecţie cît mai mare a
criteriilor cu care operăm. Ştiu că nu-i uşor, dar mă
încăpăţînez să cred că nu e imposibil şi că
singurele condiţii prealabile sînt cultura temeinică şi
onestitatea. Una mai greu de atins ca alta! Vorba lui de Gaulle:
„Vast program“.
I.P.: Îmi doresc un mediu mai
sănătos şi propice tocmai lucrurilor despre care vorbeam mai sus
(revelaţii, descoperiri, surprize plăcute, cărţi şi spectacole
memorabile), fără să fie nevoie să-mi înfrînez mereu
mult prea naţional răspînditul „de ce n-avem şi noi
un/o…“. Şi mai puţin aer de canoane – adulări
cvasireligioase, hagiografii drept cronici etc. Am auzit că premiul
pentru critică va fi iarăşi acordat de juriu Galei Uniter – vom
vedea ce va fi. Să se termine de reabilitat toate teatrele închise
pentru reparaţii, să primească Centrul Naţional al Dansului un
sediu şi un director, să nu se mai comaseze (etnic sau altminteri)
instituţii de spectacol, cel puţin fără o dreaptă judecată.
Unele dintre aceste dorinţe sînt, evident, total nerealiste…
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters