Maciej Nowak este, din 1983, critic de
teatru şi animator al vieţii culturale poloneze. De formaţie
istoric de artă (Universitatea din Varşovia), Nowak a înfiinţat
şi redactat săptămînalul Goniec Teatralny / Curier Teatral
(1990-1992), lunarul Ruch Teatralny / Mişcarea Teatrală (1993-2005)
şi portalul e-teatr.pl (din 2003). Între 1997 şi 2000, a fost
şeful Departamentului de Cultură al faimosului cotidian condus de
Adam Michnik, Gazeta Wyborcza, iar între 2000 şi 2006, a fost
directorul general şi artistic al Teatrului Wybrzeze din Gdansk. În
2003 a creat Institutul Teatral „Zbigniew Raszewski“ din
Varşovia, pe care-l conduce şi acum. Săptămîna trecută,
Nowak a fost pentru prima dată la Bucureşti, unde a participat,
împreună cu Roman Pawlowski, la o conferinţă despre teatrul
polonez de azi, în cadrul Zilelor teatrului polonez, organizate
de Teatrul Odeon şi de Institutul Polonez. Una dintre figurile de
maximă vizibilitate şi autoritate din teatrul polonez, plasat, s-ar
putea spune, în establishment-ul artelor scenice din Polonia,
Maciej Nowak a ţinut de pe scena Odeonului o înflăcărată
pledoarie pentru o artă critică şi care, fără să fie angajată,
angajează teatrul în slujba valorilor sociale. Altfel spus,
pentru revoluţie…
Sînteţi critic şi teoretician
de teatru, aţi lucrat în presa cotidiană. Acum sînteţi
directorul unei instituţii care nu-şi găseşte echivalent în
România, Institutul Teatral de la Varşovia, numele acesta
trimiţînd, la noi, mai degrabă la o şcoală de teatru. Care
este istoria acestui institut şi care-i e menirea?
Nici noi nu am avut o astfel de
instituţie, pînă nu demult. Anul acesta, institutul nostru a
avut o mică aniversare, de cinci ani – el a fost înfiinţat
de Ministerul Culturii în 2003. Ceea ce e fascinant, însă,
e că această înfiinţare s-a făcut la cererea lumii
teatrale. Acum şase ani, am început activitatea pe care acum o
desfăşoară institutul în cadrul Societăţii Oamenilor de
Teatru (echivalentul polonez al Uniter-ului, n. I.P.), iar apoi
Guvernul polonez a făcut multe ca aceste activităţi să se
dezvolte şi să funcţioneze cum trebuie. Ceea ce este foarte
important pentru noi e îmbinarea practicii cu zona teoriei
artelor spectacolului. Ne ocupăm de arhivarea materialelor şi
fiecare creator, fiecare persoană care a avut de-a face cu teatrul
după 1948 îşi are la noi fişa. Dispunem de cea mai mare
bibliotecă teatrală din ţară, organizăm conferinţe, edităm
cărţi. Propunem o perspectivă asupra teatrului polonez cu totul
diferită de cea de pînă acum. De pildă, în aceşti
cinci ani, am lansat un program de cercetare în jurul abordării
teatrului din perspectiva studiilor de gen, am avut conferinţe pe
tema prezenţelor feminine în teatrul polonez şi a
reprezentării teatrale a familiei, dar şi a homosexualităţii.
Am propus în cadrul cercetării
noastre o nouă viziune asupra artelor spectacolului din Polonia,
încercînd să arătăm că nu există o singură istorie
a teatrului, ci o pluralitate de istorii teatrale. În acelaşi
timp şi în aceeaşi ordine de idei, încercăm să
descoperim direcţii noi în lectura dramaturgiei poloneze
clasice. Există un mare poet din epoca romantismului (secolul al
XIX-lea), Julius Slowacki, cu o preocupare specială pentru teatru,
care a lăsat în urmă peste 20 de piese. În mare măsură,
e vorba despre texte inspirate de practica dramaturgică franceză a
acelei perioade şi, cu toate că sîntem cu toţii conştienţi
că Slowacki e unul dintre marile nume ale literaturii poloneze,
piesele lui sînt ca şi inexistente pe scenă. În acest
context, institutul nostru a lansat un proiect, „Opera scenică a
lui Julius Slowacki“, care presupune întîlniri
săptămînale între un regizor şi un filolog. E o
iniţiativă reprezentativă pentru activitatea institutului nostru –
se poate vedea astfel cît de importantă pentru noi este
întîlnirea dintre practica scenei şi teorie –
teatrală, literară, socio-politică.
În România, e aproape o
regulă ca piesele contemporane străine să fie mult mai prezente pe
scenă decît cele româneşti ale ultimului secol. Mă
întreb, în acest context, avînd în vedere că
textul autohton este oricum mult mai viu în Polonia, cît
de importantă e tradiţia pentru teatrul polonez de azi?
E o întrebare uşor perversă,
pentru că vorbiţi cu cineva al cărui nume e, de obicei, asociat cu
revoluţia teatrală poloneză. Sînt însă istoric de
artă şi mă simt legat de tradiţia teatrală. Sînt ferm
convins că teatrul contemporan, fie el chiar şi revoluţionar, îşi
are rădăcinile sale şi se hrăneşte dintr-o istorie de 200 de
ani. Acum 250 de ani, ultimul rege al Poloniei a înfiinţat
Teatrul Naţional, iar acest gest a fost unul simbolic şi pentru
societatea poloneză de atunci, dar şi pentru ţările vecine,
marcînd aderarea noastră la Iluminismul occidental. Atunci,
teatrul lua parte la dezbaterile politice şi sociale ale lumii
europene, iar momentul a fost urmat de explozia romantismului şi de
marile schimbări pe care acesta le-a adus în societate. În
perioada romantismului, teatrul şi dramaturgia au fost un factor
determinant în formarea conştiinţei naţionale poloneze, care
nu şi-a găsit, practic, o formă de reflectare politică. Multe
stereotipii şi teorii s-au format în epoca romantică şi
funcţionează încă în mintea polonezilor de astăzi, ca
şi în instituţii politice şi teatrale. În dramaturgia
poloneză contemporană există încă o imagine stereotipă a
eroului, creată la începutul secolului al XIX-lea. E un
personaj tipic romantismului, care luptă împotriva tuturor şi
pentru orice. Se spune, iarăşi, că jocul actorilor polonezi e de
manieră romantică, iar acest tip de joc se predă în şcolile
de teatru, fiindcă şi în mintea profesorilor conştiinţa
romantică încă supravieţuieşte. Chiar dacă noi considerăm
acum stilul respectiv ca fiind anacronic, adevărul e că el
înfluenţează teatrul contemporan şi purtăm o constantă
polemică în jurul acestui subiect.
Îmi pare rău că, în
Polonia, dramaturgia străină, mai ales cea clasică, este atît
de puţin reprezentată. Sigur că cele mai importante nume străine
apar, dar acum cîţiva ani am simţit foarte clar că teatrul
polonez de azi face prea puţină referire la literatura (dramatică)
străină. De aceea, la cererea ministrului Culturii, Institutul
Teatral organizează în fiecare an un concurs destinat
reprezentării scenice a textelor clasice din literatura universală
şi premiem acele spectacole care aduc în prim-plan piese
absente pentru o lungă perioadă de pe scenele noastre.
Cum se face o revoluţie
Spuneaţi mai devreme că numele dvs. e
asociat cu revoluţia teatrală. Cel puţin în această parte a
Europei, termenul de „revoluţie“ se declină diferit de la o
ţară la alta. În România, de exemplu, înseamnă
limbaj liber şi libertin, dreptul la reprezentare scenică a
marginalităţii sociale, tematica dominantă a conflictului dintre
părinţi şi copii. Cum se traduce revoluţia în teatrul
polonez?
Ceea ce spuneaţi dvs. a existat şi pe
scenele poloneze acum zece ani, cam prin 1997. Din cauza asta, s-a
ajuns la mari scandaluri în Polonia, dar putem spune că deja a
trecut un deceniu şi mulţi artişti care atunci au iscat
controverse au devenit între timp maeştri. Krzysztof
Warlikowski, care aproape a fost expulzat din teatru, care, după
premiera de la Operă cu Don Carlos, a fost practic huiduit de
public, a ajuns acum artist naţional şi toată lumea se înclină
în faţa lui. Părerea mea e că această revoluţie estetică
este, în prezent, pe punctul de a se epuiza. Fireşte că
teatrul tradiţional va exista întotdeauna, pentru că
întotdeauna va exista un public pentru acest gen de teatru.
Cred că am intrat acum într-o a doua fază revoluţionară şi
trebuie să ne gîndim la mesajul şi la miza unor astfel de
gesturi. Unul dintre profesorii şi mentorii noştri le vorbea
oamenilor de teatru despre faptul că un artist trebuie să fie mereu
în opoziţie faţă de puterea momentului şi e în
fiecare moment obligat să găsească o definiţie acestui conflict.
Un conflict asumat în spiritul
revoluţiei?
Vorbim despre revoluţie, dar acest
cuvînt trebuie pus între ghilimele şi privit ca atare.
Teatrul devine tot mai critic din punct de vedere politic şi social.
Sigur că realitatea în care trăim e o materie primă foarte
bună pentru asta, iar teatrul polonez cheamă, dintotdeauna şi din
ce în ce mai des, la dreptate socială şi la definirea
democraţiei adevărate în raport cu mimarea ei superficială.
Pot să vă mărturisesc faptul că mă consider un membru activ al
acestei mişcări, fiindcă punctul meu de vedere e că trecem de la
etapa epatării burghezului la cea a unei critici active a
sistemului.
Dacă ar fi să definiţi în
cîteva cuvinte teatrul polonez de azi, cel în care
credeţi, cum aţi face-o?
Cred că este un teatru critic faţă
de lume şi faţă de el însuşi. Punct.
Traducerea dialogului a fost realizată
de Jadwiga Mihai
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters