OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Institutul Francez in colaborare
cu Teatrul Bulandra
Scaunele de Eugène Ionesco
Traducere: Vlad Russo si Vlad Zografi
Regia: Felix Alexa
Scenografia: Diana Ruxandra Ion
Cu: Oana Pellea, Razvan Vasilescu, Gabriel Spahiu


Efect de coliziune

43 de secunde. Un declic intempestiv si congestionat. Durata in care nasterea este rememorata si devine obsesie generatoare de angoase puternice. Inutilitate, frustrare, neputinta. Nasterea ca o iesire brutala la suprafata, ca un puseu eruptiv care predispune la arderi succesive. Spectacolul Chip de foc induce o tensiune exploziva, un soc care te tine permanent in priza. Nu e vorba doar de neputinta comunicarii intre parinti si copii, ci, mai ales, de lipsa unei afectiuni care sa salveze instrainarea, sa-i diminueze persistenta. E tonul didactic, abrupt, pe care cei doi copii – Olga si Kurt – il percep ca pe o insurmontabila bariera.

Incestul dintre ei e tocmai proba cea mai evidenta a nevoii de a fi iubiti intr-un fel sau altul. Nimic nu-i poate aduce pe aceeasi lungime de unda cu cei doi parinti care isi consuma derizoriu si grotesc existenta banala, disperati dupa certitudini, fara sa stie ce se intimpla cu adevarat. Tatal e un fel de news-coholic, afundat in stiri bomba in timp ce proprii lui copii dau foc bisericii, iar mama – o femeie plata, prinsa de propriile ei indeletniciri zilnice. Kurt isi arde fata si mama il intreaba daca il doare. Olga este parasita de iubitul ei si tatal vrea sa stie daca ii e bine. E de fapt un OK repetat mecanic, care ascunde cele mai ingrozitoare fapte, venite dintr-o psihologie a insingurarii totale, din anularea oricarei punti de legatura. Ruptura si violenta se produc pe fondul cezurii iubirii, al fracturii interioare. Corpurile se transforma in blocuri etanse si se inchid ermetic. Liantul cu exteriorul ramine doar cel al distrugerii progresive. Arderea incepe lent, mocneste si devine cu atit mai cumplita cu cit e singura modalitate de a se elibera.

Spectacolul este o concentrare de tensiuni acumulate in cascada, fara nici un moment de scadere al acestui tempo ametitor, intretinut la turatie maxima de Antoaneta Zaharia si Marius Manole. E o revolta continuta in fiecare gest si mai ales in fiecare privire. Stranie, halucinanta, in cazul lui Kurt, pierduta in gol, opaca, la Olga. Chipul ars al lui Kurt este esenta, matricea incendiului unei lumi intregi, modalitatea lui de a supravietui, tot asa cum omorirea parintilor e forma unei suprimari totale, pina la anularea propriei nasteri.
Muzica creata de Ada Milea este una de stare si intensitate, o muzica apasatoare pina la limita insuportabilului: scrisnita, tensionata, cu sonoritati din ce in ce mai acute, sunete ascutite ca un fel de trepidatii care scrijelesc fiecare celula nervoasa. E, dincolo de alternarea cinematica a monologurilor si replicilor care isi corespund in oglinda, elementul cel mai puternic din spectacol, pentru ca individualizeaza pregnant impactul coliziunii personajelor. Cu exteriorul, cu ei insisi, cu un incendiu universal, resimtit ca unica solutie.


... si doi „orfeloni“

Daca in Chip de foc se indentifica o tensiune de tip exploziv, magnetica prin percutanta indusa, in Scaunele totul se sedimenteaza sub forma unei tensiuni implozive, in primul rind la nivelul replierii cuvintelor.

E un fel de anulare a functiei referentiale a limbajului, pina ajunge sa nu mai desemneze nimic sau sa se auto-reprezinte. Personajele, experientele lor, cuvintele parcurg un traseu al retragerii in sine. Cei doi batrini izolati pe insula nu pot decit sa reia totul de la inceput. Se salveaza astfel de amortirea in uitare, chiar daca ceea ce retraiesc e un timp dislocat si fragmentat. Isi amintesc intimplari pe care si le povestesc la nesfirsit pentru simpla placere de a le reauzi. Supravietuiesc din ramasitele trecutului, din ceea ce ar fi putut sa fie. Lucrul poate cel mai greu de realizat in spectacolele pe texte absurde este ritmarea flexiunilor fiecarui cuvint, timbrarea rostirii care suplineste actiunea, fara sa para jucata sau prelucrata. Absurdul trebuie sa fie atit de bine intretinut ambiental si dramatic, incit sa devina un concentrat al lumii pe care o desemneaza, sa fie, cu alte cuvinte, extrem de firesc, ceea ce se intimpla in spectacolul regizat de Felix Alexa. Totul este dozat cu minutie si rigoare. Oana Pellea si Razvan Vasilescu sint butoanele perfecte ale acestui mecanism absurd, care porneste greu, dar devine de nestapinit.

Au fragilitate si forta, sint copilarosi si joviali, insceneaza ludic pentru a provoca intimplarea sa survina, se tachineaza, se asculta, se contrazic, se privesc minute in sir. Isi compenseaza izolarea printr-un joc imaginativ care le accentueaza anxietatea. Dialogheaza fantasmatic, din ce in ce mai nervos, cu invitatii iluzorii pe care ii asaza pe scaune. Razvan Vasilescu face un rol excelent, de o spontaneitate si o naturalete care decanteaza tot absurdul dialogului. Comicul debordant din Casatoria e aici incarcat de dramatism si tensiune. E un clovn trist, izolat si pierdut, uneori infantil si neputincios, alteori coplesit de gravitatea lucrurilor pe care le spune. Exista o ruptura puternica intre pauzele dintre cuvinte, tacerile care segmenteaza replicile si zgomotele la inceput difuze, apoi din ce in ce mai acute, care insotesc dispunerea scaunelor pe scena, anticipate de sunetul soneriilor. E un colaj de sunete care se completeaza si care intensifica agitatia personajelor. Ceilalti – figuri invizibile – devin proiectia nevoii de a fi auzit, de a gasi pe cineva care sa poata auzi mesajul batrinului.

Personajele traiesc agonic o singuratate care se aude in ecouri prelungite si se intensifica in frinturi de silabe. Nu e un tragism ostentativ, ci mai degraba unul interiorizat, asumat fara patetisme, ceea ce da o perspectiva de adincime intregului spectacol. Doua siluete in picioare, pe scaune, agatate parca, in fata zecilor de scaune, rostind mecanic ultime replici fara sens. Un delir al prezentei multiplicate care e, de fapt, absenta. Ea capata forma si continut in spectacolul regizat de Felix Alexa. E o absenta dramatizata, foarte bine intretinuta in dialogul cu cei care sint fara sa fie. E un nimeni expandat in nimicul din jur. In Scaunele asistam la o hemoragie de cuvinte in cele mai ingenioase combinatii: finaluri de silabe reluate, jocuri de vocale, intonatii puse pe anumite litere. Scenografia creata de Diana Ruxandra Ion ipostaziaza aceasta invazie de litere si semne de punctuatie. Peretii sint acoperiti de sus pina jos de cuvinte ca intr-un fel de celula din litere gonflabile, ce inghit intimitatea personajelor. Doua papusi automate cu voci umane, care isi articuleaza neputintele si fricile, nevoia obsesiva de protectie. Si daca glasul oratorului nu poate rosti decit silabe sparte, mesajul ramine undeva, suspendat, intre scaunele impietrite si mare.