OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toma strimbindu-se ghidus ca sa strice poza cu Matilda si Geti – surorile lui –, Toma impozant cu o carabina pe umar, Toma copil, prins de nevoia, nu cea obisnuita resimtita de toti copiii, de a juca pentru a-i amuza pe cei din jur, pentru a le crea acea stare ce mai tirziu ii va fascina, apoi adolescent indragostit si matur. Toma, actorul cu acei ochi pe care nu ai cum sa-i uiti. Joviali, pierduti, intrebatori, sagalnici, provocatori, tristi, niste ochi care emana energie ludica si un farmec cuceritor. Ochi de o expresivitate scaparatoare. Toate aceste priviri erau magnetice, te agatau, suspendind aproape orice punte de distantare. Fara a rosti vreun cuvint, Toma nu trebuia decit sa priveasca si era deja un personaj. Mimica lui, modelata continuu, era cel mai puternic cod de semnificatii, fiind ea insasi un rol de compozitie. Toma in zeci de ipostaze – poate cea mai adecvata forma de a cuprinde esenta acestei arte seriale –, fiecare extrem de bine individualizata.

Am cunoscut-o pe doamna Matilda Caragiu Marioteanu acum doi ani, cind a venit la Teatrul „Bulandra“ sa caute fotografii din spectacolele in care jucase Toma Caragiu. Se uita la ele cu ochii inecati de lacrimi si zimbea. Acelasi zimbet, usor voalat, pe care il iradia si chipul lui Toma Caragiu. Se intilneau intr-un fel straniu si totusi atit de apropiat intr-un monolog al gindurilor. Mi-a spus atunci o fraza care mi-a revenit imediat in minte cind am deschis cartea scrisa de domnia sa*: „Uita-te la el ce moaca are!“. Ei bine, moaca aceasta de zile mari te calauzeste in toata cartea, fie ca o vezi sau doar o intuiesti, in functie de ce ti se sugereaza. E ghidul unei calatorii printre multiple portrete.

Volumul e conceput sub forma unui jurnal de familie, cu descrieri amanuntite din copilarie – casa si gradina de la Sarsindar, unde copiii petreceau cele mai frumoase clipe, apoi parasirea Cadrilaterului, mutarea la Bacau si apoi stabilirea la Ploiesti. Toate aceste amintiri strabatute de mirosul roscovelor si al smochinelor, de glumele pe seama bunicii, care nu a reusit niciodata sa vorbeasca romana literara, de atmosfera incintatoare din casa il au in centru pe Toma, artistul care exercita o adevarata terapie a hazului, fiind insa in esenta un melancolic. O senzatie de coplesitoare tristete si, intr-un fel, de revolta mocnita insoteste fiecare pagina, culminind cu momentele de cosmar din 4 martie 1977, cind cutremurul punea capat unei vieti intim legate de tot ce a insemnat atunci teatru. Scriitura este permanent intretinuta ca ritm de aceasta tulburatoare emotie a sfirsitului.

Este o carte-album, facuta cu maxima acribie – sint consemnate riguros extrase din cronici, marturisiri ale oamenilor care i-au fost mereu aproape – si, in acelasi timp, fascinanta ca lectura, pentru ca aduna impresii, ginduri, rememorari, toate sub semnul caldurii pe care Toma Caragiu, sentimental, ludic, pontos, timid, cu un simt liric rafinat, o emana. Avea o forta extraordinara de a aduna oamenii in jurul lui si de a-i hipnotiza, de a le induce bucurie si liniste. Fiecare intilnire cu el era un privilegiu, asa cum este si aceasta carte, un laborator lingvistic ce abunda in cuvinte in aromana, cu acea rezonanta de ritual pe care doar Toma Caragiu stia sa o capteze. Imaginea lui se tese dintr-un lant nesfirsit de ipostaze lasate sa vorbeasca. In ele se aduna istoria vie care ii poarta numele. Si memoria noastra ce pune cap la cap ochi, modulatii ale glasului, taceri, expresii. O arheologie a chipului. Iar peste toate, zimbetul acela de neuitat: „Si dupa ce nu voi mai fi, vreau sa va fac sa rideti. E bine, e bine, e bine!“.
__________

* Matilda Caragiu Marioteanu, Toma Caragiu. Ipostaze, Editura Expert, Bucuresti, 2003