OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

„Despre România, numai de bine“ e un program (sau proiect...) de investigare artistică a vieţii din micile oraşe ale ţării (cele în care există şi un teatru): două săptămîni de documentare fără scop documentar, de dezgropare a miturilor şi a legendelor urbane, a existenţei din ziare şi a grijilor de fiecare zi, a felului în care oamenii se raportează la propriul tîrg, după care Peca şi Mărgineanu le retrocedează locuitorilor acestor oraşe propriile poveşti, sub forma unei ficţiuni teatral-identitare. S-a întîmplat de două ori pînă acum: primul spectacol a fost Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, cel de-al doilea –Cinci minute miraculoase la Piatra Neamţ (o regulă absolută e prezenţa numelui fiecărui oraş în titlu). Popasul tîrgoviştean e cel de-al treilea (şi singurul cu care există o legătură personală – Peca e originar din capitala lui Vlad Ţepeş). Toate au în comun o anume viziune magică, non-realistă, spiritualizant-reconfortantă asupra identităţii locale, sînt aproape legende urbane ele însele, reabilitează o anume stare de bine comunitar, de convieţuire locală (nefiind, logic, deloc triumfaliste). Nu ştiu dacă intenţionat sau nu, dar toate apelează, în acelaşi timp, la elemente de circ („miraculosul“ din titlul producţiei de la Piatra Neamţ) şi/sau de divertisment popular de bîlci.

 

Acest Tîrgovişte de jucărie funcţionează ca un tîrg de sărbătoare, cu bîlci inclus – convenţia e cea a unui parc de distracţii, unde ai de ales între felurite atracţii concomitente. În cazul de faţă, 18, desfăşurîndu-se în acelaşi timp/ respectiv, în patru ture succesive, în şase spaţii (Sala Mare a Teatrului Municipal, Sala Studio, cabinele actorilor şi tot holul şi foaierul, în cazul atracţiei mobile „Gigel Maşinuţă“). Ultima tură e finalul comun al tuturor momentelor şi-l are drept protagonist pe acelaşi Gigel Maşinuţă (jucat de Virgil Aioanei; distribuţia, mare, e o combinaţie fierbinte de actori din trupa tîrgovişteană şi de colaboratori stabili ai Anei Mărgineanu – pe lîngă Aioanei, Laurenţiu Bănescu, Toma Dănilă, Katia Pascariu). Semnatara acestor rînduri a văzut, personal, două dintre distracţiile de la Casa Rîsului de Groază (Sala Mare) şi două la Casa Păpuşilor (Sala Studio). Sînt singurele care permit accesul unui public mai numeros, restul – Casa Spiritelor, Culoarul Plăcerii şi Cortul Viselor – sînt concepute pentru the happy few, de la unul la cinci spectatori*. Iar despre ce se întîmplă în cazul acestor atracţii, subsemnata a aflat citind „cea mai lungă piesă contemporană românească“, textul integral al celor 18 spectacole de cîte 20 de minute, publicat de instituţia producătoare: sînt direct participative, unele construite în convenţia iarmarocului – o şedinţă de ghicit în taroc şi glob de cristal, cu povestea ghicitoarei la pachet, o conferinţă terapeutică de dezvrăjire psihică a blestemului lui Nifon etc. Convenţiile sînt diferite în general în funcţie de spaţiul de joc – realism de scenă italiană (cu ceva generozitate în ce priveşte realismul), la Casa Rîsului de Groază, teatru de umbre/ film de desene animate şi de păpuşi/ de machete (de stiluri diferite), la Casa Păpuşilor (unde, în general, caracterul de poveste cu morală e accentuat).