OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Imposibil/Teatrul National din Cluj
Tot ce se da de Ioan Peter
Regia: m.chris.nedeea
Scenografia: Violaine Demaupeau
Cu: Emanuel Petran, Catalin Herlo, Matei Rotaru, Ionut Caras

Tot ce se da? Adica ce se da? E vorba de un dat? De ceea ce ne este dat? O soarta, un fatum? Sau se da ceva la alimentara de la noi, de la complex, si noi ne amintim cum ne asezam la coada, acum ceva vreme, cu citeva ore inainte de-a fi aflat cu certitudine care-i natura marfii pe care o asteptam? Textul lui Ioan Peter joaca distanta dintre aceste doua limite, si-o umple de continut, cu dinamism, umor si adincime reflexiva totodata, intr-un soi de auto-satira romaneasca a ceva funciarmente romanesc, aici si acum: afara-i mai bine. Pe scurt, trei aventurieri anonimi, dintre care unuia abia mijindu-i tuleiele, pe lama de cutit a serviciului militar, s-au adunat ca sa raspunda „chemarii“ la afaceri, intr-o Anglie mitologica, a unui mereu invizibil patron mafiotic.

Odiseea lor e una pe cit de accidentata pe atit de... „culturala“: fiindca pe comanditar il cheama... Polonius, si el pare a face contrabanda cu obiecte de arta cliseistice pentru „placerile rafinate“ ale imbogatitilor peste noapte; ba chiar, cum morbid vor constata pe pielea lor cei trei, cu relic-vemitem, cum ar fi scheletul lui Hamlet, capul lui Yorik ori ramasitele sotilor Ceausescu. Ca atare, dupa un sir intreg de scurte intimplari grotesti, in care fuga de acasa se dovedeste presarata cu perpetue reintilniri cu romanimea revarsata peste o Europa transparenta, impalpabila, apocalipticii nostri calatori au revelatia ca, de fapt, nu sint decit niste exponate involuntare in muzeul mediatic al unei lumi atit de plictisite, incit a transformat spectacolul mizeriei intr-o distractie populara.

Textul lui Ioan Peter e scris alert, in secvente condensate si – situational – incarcate de semnificatie, amestecind intr-un cocktail foarte suculent, de un irezistibil umor, vorbirea naturala, poncifele de manual scolar, citatul shakespearian si textele muzicale ale unei demult pierdute copilarii, azi reabilitate de formatiile hip-hop. Replicile de inceput, amintind vag, dar cu intentie vadita, de Asteptindu-l pe Godot, rastoarna inca din start lenesele noastre acolade intertextuale, intr-o abia simtita parodie care ofera si o utila cheie de lectura. Fiindca, in subteran, tema secundara, a stereotipiilor care ne compun si ne conduc, e dezvoltata pe fiecare palier. Reteta pare simpla, dar e in fond ceva mai mult decit o simpa reteta: in cele din urma, produsul textual nu e numai jucaus-seducator, ci si, in fond, reflexiv si vibrant in raport cu criza noastra itineranta de identitate.

Spectacolul Teatrului Imposibil, co-produs cu Teatrul National din Cluj in spatiul Studioului Euphorion si regizat de m.chris. nedeea, este unul care ar putea foarte bine sluji drept exemplu de empatie creatoare: un text logodit cind trebuie si cu cine trebuie. Patru actori de virste apropiate, unul mai bun decit celalalt, se lasa sedusi de sarabanda acestei cavalcade europene, spre binele lor si al publicului, intr-o intilnire foarte personalizata.
m. chris. nedeea e, nu de azi de ieri, un hermeneut al noii dramaturgii si un expert al teatralitatii care se reveleaza in simplitatea sa extrema, cu atit mai angajanta emotional si intelectiv. Din patru valize, un suport de banner-e care declara cu aplomb spatio-timpul situational, citeva minuscule obiecte de recuzita si o pasta sonora care jongleaza admirabil cu stereotipiile universului MTV, regizorul alcatuieste un carusel nesfirsit de stari si imagini: performanta actoriceasca, virtutile satiric-revelatorii ale textului si fierbinteala activa a receptarii se intilnesc roditor, intr-o productie pe cit de nepretentioasa, pe atit de bine articulata.

Unul, Altul si Celalalt sint „numele“ personajelor care alcatuiesc grupul migrator, iar Sebastian e numele dat de autor unui permanent opozant, care apare in posturi si cu roluri diferite, pe tot parcursul aventurii: vames, controlor de bilete, trecator englez intr-o gara, camionagiu, pilot de avion, marinar, paznic de cimitir sau simplu emigrant/somer (multiplicat) intr-o camera supraaglomerata, Sebastian e bariera de care cei trei se vor ciocni, pe care-o vor sari, pe linga care vor negocia si la care se vor reintoarce, infrinti si invingatori, si iar infrinti. In pofida aparentului anonimat, spectacolul pune nu numai identitate in aceste personaje arhetipale, ci le decupeaza cu o atit de slefuita minutie, incit numai dupa reprezentatie (altminteri deosebit de alerta) ai revelatia exceptionalului efort creator inmagazinat in productul final.

Unul, abia iesitul din adolescenta, cind gafagiu din naivitate, cind erou fara sa-si dea seama, e un debutant, inca student. Matei Rotaru are o frenezie plina de nuante si o capacitate de a incarca tacerile cu expresivitate, calitati care anunta o cariera teatrala dintre cele mai promitatoare. Altul, Catalin Herlo, e greoi, apatic, lunecos si evaziv, parind a conduce jocul, dar cazind mereu alaturea cu solutia, din groapa in groapa, din ocean in ocean, din ratare in ratare, niciodata cutreierat de vreo vinovatie sau de vreo tulburatoare interogatie. Celalalt, Emanuel Petran, e sangvin, nevrotic, mereu pus pe harta, dar si repede descurcaret, improvizind in „arta supravietuirii“, periculozitatea sa fiind, in fond, cu finete atenuata de un soi de trairism epidermic. Ceea ce e si mai seducator in spectacol, nascindu-se poate tocmai din neconditionata asumare a fiecaruia dintre cei trei, e unitatea, omogenitatea intregului pe care-l alcatuiesc, un soi de balaur benign, stupid-nefericit, cu trei capete-personalitati diferite.

Desigur, a interpreta in unul si acelasi spectacol opt sau noua personaje, fie ele si punctuale, e o conditie ofertanta, privilegiata, pentru orice actor. Dar a conduce aceasta partitura contrapunctica cu o asemenea maiestrie ca Ionut Caras (prezenta corporala, voci, tonuri, ticuri verbale diferite, capacitate improvizatorica si reactivitate la public) e, pentru intreaga productie a Imposibilului, o sansa greu de egalat. Asa se face ca, in cele din urma, fiecare aparitie a sa stirneste imediat in spectator un freamat care anunta furtuna de aplauze din final, fara a umbri nicicum armonia si coerenta intregului grup. Barbateasca intreprindere! imi vine a spune, cuprinzindu-i pe toti, autor, regizor si interpreti, cu scuzele de rigoare pentru folosirea in scopuri evaluatoare a unei incorectitudini politice.