Autor: 
Categoria: 
În octombrie 2010, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu avea loc o premieră cu adevărat surprinzătoare: prima punere în scenă, în ultimele decenii, a unei piese-etalon a epocii comuniste. Cînd e să-şi explice neaşteptata alegere, regizorul Theodor Cristian Popescu face trimitere la împlinirea celor 20 de ani de care vorbea Silviu Brucan şi la nevoia confruntării cu trecutul comunist, confruntare a cărei absenţă lasă în urmă o „memorie ciuntită“. Ceea ce rezultă nu e o reconstrucţie, ci o reevaluare, o repunere în discuţie nu a unei anume dramaturgii acum uitate, ci a umanităţii despre care aceasta vorbeşte, şi una dintre cele mai bine jucate producţii româneşti ale anului.
Opinia publică îi e dedicată de Aurel Baranga lui Radu Beligan (care a şi jucat rolul principal într-una dintre montări). Datată iunie 1966-mai 1967, piesa a fost vedeta stagiunii ’67-’68 (dar steaua i-a apus în anii ’70, iar după 1984 nu a mai fost jucată; Baranga murise în 1979) şi marchează primele etape în elaborarea teatrală a unei teme majore pentru cultura românească sub comunism, mai exact, „obsedantul deceniu“ (paranteză necesară: prin „obsedantul deceniu“ şi tema lui înţeleg nu arta produsă pînă în 1964, ci literatura – cu precădere şi în toate accepţiile ei – despre perioada stalinist-dejistă). Fapt „citibil“ în chiar mărturiile lui Baranga, care identifică drept sursă de inspiraţie pentru acest text o „şedinţă de două zile“ din 1952, „în care un om a fost flagelat fără milă, sub povara unor învinuiri scornite“ („Autorul despre piesă“, în antologia de dramaturgie alcătuită de Valeriu Râpeanu şi publicată la Editura Eminescu în 1978).
Că Opinia… e o comedie a
„obsedantului deceniu“ e un detaliu important. Dar să facem
întîi un ocol istoric: autorul textului pus anul acesta
în scenă de Theodor Cristian Popescu, la Sibiu, a fost un
stîlp al dictaturii proletariatului de la instalarea lui în
România; medic de formaţie, Baranga a fost fondatorul şi
redactorul-şef, pînă la moarte, al revistei Urzica şi autor
al versurilor de la Zdrobite cătuşe, imnul RPR din 1948 pînă
în 1953. Plătea, probabil, păcate de pe vremea colaborării
la reviste avangardiste sau poate chiar credea, pentru totdeauna, în
comunism. Şi da, era evreu. Toată dramaturgia lui e reprezentată
de comedii, evoluînd politic şi tematic odată cu patria, fără
ca Aurel Baranga să practice, implicat (chiar şi în Mielul
turbat, piesa lui „de adeziune“ din 1954 şi primul mare succes),
militantismul deşănţat sau ideologismul cu nuanţe religioase.
Motiv pentru care aceste texte au avut o viaţă scenică suspect de
lungă pentru dinamica totalitarismului românesc (Opinia
publică însăşi a traversat circa trei etape de orientare
politică – de la critica „obsedantului deceniu“ la
simililiberalizare prooccidentală şi, în final, naţionalism
protocronist, ultima direcţie îngropîndu-ne în
scrieri dramatice despre Avram Iancu et co.).
Să ne întoarcem, acum, laOpinia… în cauză. Subiectul, plasat în redacţia
ziarului Făclia vie, mixează, în linii mari, o incipientă
poveste de dragoste între tineri şi inocenţi oameni ai muncii
(ucenica ziaristă Otilia – jucată de Diana Fufezan cu delicateţe
şi neastîmpăr – şi personajul central, reporterul Chitlaru
– un Marius Turdeanu dedicat reprezentării unei zîmbitoare
şi uneori dubioase preocupări pentru binele proletariatului),
funcţia presei în îndreptarea abaterilor de la etica şi
echitatea socialistă (redacţia e vizitată de două tovarăşe cu
lăcrămaţii, o orăşeancă din stirpea Ziţei, în ceartă cu
soţul înşelat, şi o ţărancă luptînd pînă în
pînzele albe pentru dreptatea bibilicilor, ambele interpretate
de aceeaşi Diana Fufezan) şi, element principal, modul însuşi
de funcţionare a ziarului, cu mîncătorii, incompetenţe şi
exemple de dedicare profesională, scoase la iveală pe fundalul unei
farse (care-l aduce pe Chitlaru în funcţia de redactor-şef
adjunct) şi cel al ulterioarei şedinţe a „activului“, de
înfierare a aceluiaşi Chitlaru, la iniţiativa directorului
Cristioniu (în rolul căruia Nicu Mihoc e serios, alunecos şi
total captiv unui vocabular format din variaţiuni pe tema „Da!
Evident! Exclus!“). O întreagă pleiadă de personaje
secundare dau culoare acestui peisaj tipic: prietenul lui Chitlaru,
Pascalide (Cătălin Neghină, flegmatic, factor disturbator, căci
atentează la ordinea politică apelînd la chiar mecanismele
ei) sau perechea Turculeţ-Băjenaru, responsabilii administrativi aiFăcliei vii (Liviu Vlad şi Dan Glasu – un cuplu de Stan şi Bran
care se contrazic şi sapă constant, exersînd poziţia de
drepţi dinaintea şefului) etc.
În spectacolul de la Sibiu,
Theodor Cristian Popescu renunţă la destul de puţin din materialul
original şi nu modifică dialogurile, acceptînd, în
schimb, intervenţiile metareferenţiale. Pentru că, trebuie spus,
textul e construit pe această convenţie – a trupei de actori care
se pregătesc să joace şi joacă piesa „care nu e o piesă“,
„n-are mesaj“, „nu oferă o imagine convingătoare a zilelor
noastre“, „n-are suficienţi eroi pozitivi, prezintă prea mulţi
eroi negativi“ etc., personajele căpătînd, astfel,
libertatea de a ieşi din „rol“ şi de a-şi comenta propriile
acţiuni. Aşa se face că regizorul nu are nevoie să abordeze
această piesă acum „istorică“ din perspectiva citatului –
comentariul aproape sardonic la adresa construcţiei înseşi a
comediei face parte din miza ei. Fiindcă, după cum ziceam, Opinia
publică aparţine chiar debutului în dramaturgie a temei
„obsedantului deceniu“ – acel „gen“ (încurajat de
noul secretar general Ceauşescu, căci îl ajuta să se
„despartă“ de predecesorul său, Dej) preocupat de denunţarea
critică a abuzurilor politice şi ideologice din perioada 1948-1964,
în care trecutul recent e flagelat, prezentul încă nu
şi-a găsit propria matcă, iar viitorul e luminos, dar imposibil de
anticipat. Opinia publică e piesa libertăţii de a critica în
virtutea unui ideal pe care, încă, nimeni nu l-a înfipt
definitiv în insectarul directivelor de partid.
Fără să intervină, deci, major în
text, Cristi Popescu îl asezonează cu imagini de epocă şi
interviuri cu Baranga însuşi, curgînd pe turnuri de
televizoare alb-negru, într-o scenografie pe care autorul ei,
Dragoş Buhagiar, o numeşte „decor-citat“ (citatul pare a fi la
emisiunile TV de divertisment din anii ’60, cele cu muzici,
scheciuri, Anda Călugăreanu şi Toma Caragiu), virusîndu-l
(textul, aşadar) cu muzica aparent retro (sunet-citat,
sunet-comentariu) a lui Vlaicu Golcea şi coregrafia, mai ales de
grup, a lui Florin Fieroiu. Aceasta din urmă transformă scena
centrală, a „votului de blam“, răsturnat în omagierea
colectivă a lui Chitlaru, într-un scheci dansant în
sine, o partitură mişcată în care fiecare personaj e o
coardă muzicală aparte în corul de başi şi acute.
Dincolo de mizele antropologice şi
reconstructive pe care şi le asumă teoretic, spectacolul lui
Theodor Cristian Popescu ascunde o mare, dar mare surpriză:
replicile lui Aurel Baranga, de la „Primul caracter al secretului e
că ştie toată lumea“ pînă la „Ăştia sînt
oamenii şi cu ăştia defilăm“, „ţin“ pe scenă, şi nu
pentru că ar fi vorba despre o lectură ironic-brechtiană a limbii
de lemn (e o comedie, la urma urmei, limbajul ideologizat e dintru
bun început reciclat). Baranga avea ureche muzicală şi
memorie auditivă (se şi mîndrea cu asta), iar lingvistic,
personajele lui sînt excelente. Nu ştiu dacă scopul lui
Cristi Popescu a fost să pună în discuţie ideea
anticomunismului recent cum că cetăţenii comunismului n-au existat
niciodată, au fost doar o ficţiune propagandistică inventată de
Partid, însă în această Opinie publică oamenii există
cu adevărat. Şi nu sînt eroi pozitivi ai democraţiei
populare.
Cred că o raţiune a alegerii acestei
piese, dintre toate care-ar fi putut să fie, e legată de titlul ei
şi de funcţia pe care o are în text intervenţia „opiniei
publice“, a personajului-spectator care-şi cere dreptul la un
teatru vorbind pe limba lui. Şi la memoria propriei existenţe. Şi
la rîsul în hohote, nu pentru că nimic nu s-a schimbat
fundamental în ultimii 50 de ani, ci pentru că descoperă o
omenesc necesară continuitate în timp cu sine însuşi –
pentru că şi epoca aceea s-a făcut din oameni.
Teatrul Naţional „Radu Stanca“,
Sibiu
Opinia publică de Aurel Baranga
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica: Vlaicu Golcea
Video: Daniel Gontz
Cu: Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Nicu Mihoc, Codruţa Vasiu, Cătălin
Neghină, Liviu Vlad, Dan Glasu, Mihai Coman, Vlad Robaş, Adrian
Neacşu, Ciprian Scurtea, Mihai Alexandru, Ion Paraschiv, Anca
Pitaru, Eduard Pătraşcu
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters