OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ludmila Patlanjoglu
Regele Scamator
Stefan Iordache
Editura Nemira, Bucuresti, 2004, 316 p.

Marian Popescu
Scenele teatrului romanesc 1945-2004. De la cenzura la libertate
Editura Unitext, Bucuresti, 2004, 346 p.

C.C. Buricea-Mlinarcic
Tragicul &alte note subiective
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, 112 p.


Cei trei critici de teatru nominalizati anul acesta la Premiile UNITER sint, fiecare, autor al unei carti – Regele Scamator Stefan Iordache (Ludmila Patlanjoglu), Scenele teatrului romanesc 1945-2004. De la cenzura la libertate (Marian Popescu) si Tragicul &alte note subiective (C.C. Buricea-Mlinarcic). Toti trei sint universitari (la Bucuresti, Sibiu, Cluj) si nu sint la prima aparitie editoriala; mai mult, in mod exceptional pentru o cultura a efemerului si inconstantei, asa cum e cea teatrala de la noi, cartile publicate in 2004 continua de fapt preocupari cu bataie lunga, proprii fiecaruia, ale acestor trei membri ai comunitatii critice academice.

Comunitate in care Ludmila Patlanjoglu, Marian Popescu si C.C. Buricea-Mlinarcic marcheaza drumuri si optiuni estetice distincte, tipuri diferite de scriitura, viziuni personale asupra misiunii criticului de teatru. O lectura in paralel a celor trei carti selectate de juriul UNITER (dintre cele mai notabile contributii de acest fel din ultimii ani ai scenei romanesti) da din plin imaginea, in sectiune, a „starii“ criticii, in aceste vremuri cruciale si de criza a teatrului autohton.

- Actorul
Pentru o alta monografie de actor, La vie en rose cu Clody Bertola, Ludmila Patlanjoglu a obtinut in 1997 Premiul Criticii. Cartea-portret al lui Stefan Iordache a avut o nastere grea (culminind cu o reluare a editiei din cauza erorilor de tipografie), pornind oricum ca un proiect de anvergura (exista cel putin o marturie datata cu sapte ani inainte de aparitia cartii, iar elipse temporale sint observabile in chiar dialogul cu protagonistul); intr-un final insa, Regele Scamator… ramine o performanta, nu numai ca tenacitate a autoarei de a-si duce la capat pornirea, ci – ceea ce e mult mai greu – ca remarcabila depasire a tabuurilor unei monografii facute unui artist in plina putere.
In permanent echilibru pe sirma fragila dintre onestitatea critica si crutarea sensibilitatilor uman-creatoare, o monografie „in viu“ risca de cele mai multe ori sa semene cu obligativitatea de a-ti asculta discursurile la propria inmormintare. In plus, posibilitatile de jonglare originala sint destul de limitate in interiorul acestui gen biografic-critic, mai degraba unul de sacrificiu pentru personalitatea celui care-l practica, obligat sa exerseze arta invizibilitatii auctoriale.

Ludmila Patlanjoglu e din fericire unul din putinii non-practicanti ai discursului subiectivizant in critica romana de teatru, iar Regele Scamator… exulta, de la prima la ultima pagina, frematinda personalitate a „eroului“ ei, personalitatea omului Stefan Iordache mai mult decit a numelui de pe afis (de teatru, de film sau coperta de CD), fara efuziuni admirative, reala in fictiunea ei literara.
Construita ca un „joc de jocuri“ (Jocul cu viata..., Jocul cu arta!, Jocul cu moartea), cartea e un puzzle din fragmente de istorie de viata, declaratii de dragoste si prietenie si rememorari de experiente comune, explorind intimitati fara nici o indiscretie (sta marturie, interviul cu Mihaela Tonitza Iordache, sotia actorului) si incercind sa traseze un destin – uman, actoricesc – exemplar. Cautind in om misterul teatrului.

- Spectacolul
Nominalizat de doua ori pina acum la Premiul UNITER pentru critica si teorie teatrala, Marian Popescu l-a cistigat o singura data (in 1991, pentru cartea Drumul spre Ithaca. De la text la spectacol). Spre deosebire de Ludmila Patlanjoglu (si la fel ca C.C. Buricea-Mlinarcic), de ani buni nu mai practica, in nici o formula, cronica de intimpinare, modalitatea sa predilecta de manifestare critica fiind eseul de istorie recenta a teatrului si analiza a ideologiei spectacologice actuale. Eseist de traditie europeana (franceza, sa zicem), Marian Popescu privilegiaza un discurs care nu exclude asumarea persoanei intii, a experientei directe si a propriilor idiosincrasii, si cu atit mai putin asumarea de pozitii transante.

Carte de istorie si analiza spectacologica acoperind peste jumatate de secol, Scenele teatrului romanesc… e, intr-un mod nici macar ocultat, un manifest intru innoire, intru cunoastere si depasire a poncifelor teatrului contemporan (din aceasta perspectiva, a privirii spre trecut pentru a vedea mai bine prezentul si viitorul, abordarea lui Marian Popescu are multe in comun cu viziunea Mirunei Runcan din Modelul teatral romanesc…, de exemplu). Apelind curent la referinte din afara spatiului romanesc si al artei teatrale, ochiul criticului ramine deschis asupra realitatii imediate, pentru decodarea careia pune in miscare intregul mecanism argumentativ.
In raporturi dilematice cu propriile limite, teatrul romanesc modern si-a trait traiul intr-un permanent dialog-monolog cu practica (daca nu institutia) cenzurii si autocenzurii ca metafora a relatiei cu societatea careia ii apartine. Teatrul ca spectacol (asa cum e conceput el la noi – cartea insasi e construita ca o serie de „scene“, reluind o formula spectacologica) se negociaza pe sine in lupta cu limite impuse si autoimpuse, si inca nu pare capabil sa depaseasca marea criza a eliberarii (de cenzura fizica si morala). Libertate cu care, numai prin ea, nu prin transmiterea unei mosteniri-stafeta inveninate teatrul-spectacol isi poate cistiga innoirea si supravietuirea.

- Ideea-interogatie
Tragicul..., mai mult decit Scenele teatrului romanesc… (din care au aparut fragmente in, de pilda, LA&I), este „o carte din bucati“, ale carei capitole reunesc succesiuni de articole publicate in Man_in_fest-ul clujean, timp de vreun an, concentrate asupra chestionarii supravietuirii (sau nu) a tragicului in lumea (si teatrul) actuala sau asupra convietuirii teatrului cu forme artistice conexe. E o carte a interogatiei, o carte care observa si pune in pagina ceea ce vede. Arheologie a tragicului post-mortem cautindu-si totusi, inca, oxigenul vital, isi declara de la sine statutul de nota subiectiva (in fapt, un capitol al volumului) cu argumentul caracterului personal al oricarui semn de intrebare, argumentul statutului ontologic al interogatiei. Tragicul &alte note subiective e, in substanta sa, suma unor reflectii despre lumea de azi si versiunea ei scenica, angrenind unelte de analiza proprii altor medii decit cel teatral (cel mai adesea, filmul, un „pat al lui Procust“ pentru masura umanitatii contemporane).

Scriitura lui C.C. Buricea-Mlinarcic joaca un extrem de rafinat joc al neutralitatii, al subiectivitatii subiacente, care nu simte nevoia sa domine discursul pentru a-si apropria subiectul. Teatrul ca investigatie a lumii si critica (pozitie aproape niciodata scoasa in evidenta) ca investigatie a teatrului sint imaginile care domina, eleganta comentariului si generozitatea analizei fac substanta unei carti despre teatru ca forta transformatoare a ideii, capabila sa asimileze oricare dintre formele tehnologizante ale postmodernitatii. O carte despre infinitele posibilitati de agregare sincretica a teatrului in lumea telenovelelor si a mecanizarii generalizate.