OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj-Napoca si Centrul Cultural Francez Cluj-Napoca. L’Oublie/Uitarea de George Banu. Traducerea: Anca Maniutiu. Spectacol de Mihai Maniutiu. Coregrafia: Sylvain Groud si Vava Stefanescu. Scenografia si costumele: Iuliana Vilsan. Cu: Sylvain Groud, Vava Stefanescu, Cornel Raileanu, Mihai Kiss, Eva Crisan, Cristina Cimbrea, Angelica Nicoara.

Notiunea de program regizoral a disparut in ultima vreme din analiza teatrala. Uneori insa, spectacologia directorilor de scena o readuce in discutie. Este si cazul lui Mihai Maniutiu. Recenta sa premiera, L’Oublie/Uitarea, se inscrie pe o directie urmarita constant de citiva ani incoace. Ma refer la montarea a ceea ce as numi proze dramatizate. Interesanta este, in aceasta ordine de idei, evolutia spre forme scenice aparte, inclusiv controversele pe care le-a stirnit.

Drumul incepe, in opinia mea, cu Noptile calugaritei portugheze de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt. Rezultatul dramatizarii Scrisorilor portugheze ale Marianei Alcoforado a fost atunci o monodrama unanim admirata. Montarea se baza pe interpretarea de mare forta a actritei Oana Stefanescu. Eroina se confrunta scenic cu imaginea iubitului multiplicat in sase – obsesie si fantasma totodata. A urmat, la Teatrul Act, Cetatea Soarelui dupa Tomasso Campanella. Textul de spectacol era mai mult un eseu vag dialogat si oarecum dramatic, totusi cu conflict, chiar daca intre personaje care evoluau in date fixe. Mizanscena respecta formulele consacrate, venind in plus cu un mod fascinant de a introduce si activa instalatia plastica in discursul scenic. Nunta, de la T.N. Cluj, desi propunea drept preambul un scurt scenariu propriu pe teme din Vechiul Testament, se reclama mai curind din specia teatrului nonverbal excelent condus. Mihai Maniutiu apela aici din plin la formula de teatru-dans, avind darul de a descatusa energii intr-o revarsare de fabulos si mitologic, de ancestral si arhetipal. O data cu Ioana D’Arc – File de dosar, limbajul scenic incepe sa se schimbe, iar parerile sa se imparta. Montarea devine tot mai mult o punere in pagina. Intre copertile unui spectacol locuia, in fapt, un recital actoricesc conceput anume pentru Oana Pellea. Urmatorul spectacol din serie avea sa fie Zoon erotikon dupa scrierile lui D.H. Lawrence. Acum factura diferita a demersului teatral devine evidenta. Productia de la Teatrul Bulandra renunta aproape total la constructia dramaturgica, guvernata fiind doar de principiul alternantei. Fragmentele de text alese, impecabil redate de Dorin Andone, functioneaza ca niste partituri descifrate pentru scenele de dans si pantomima ce le succed.

L’Oublie/Uitarea vine in continuarea sirului de montari mentionate, a aceluiasi tip de raport intre text si reprezentare, a modului neobisnuit de tratare a celor doua. Mihai Maniutiu abroga principiul conform caruia textul este parte a spectacolului. El ii conserva autonomia, ii mentine statutul de literatura, de meditatie filozofica. Or, asta, poate chiar inainte de a pune pe ginduri, naste intrebari. Reperele cad. Sistemele cunoscute si general acceptate devin nefunctionale. Punctele de referinta sint invalidate. Constructia se supune altor reguli. Eseul lui George Banu refuza, el insusi, ordinea gindului. Frazele se astern asemenea semnelor desenate de un graf-plotter menit sa inregistreze reactiile subiectului supus unor stimuli emotionali puternici. Autorul pare sa se abandoneze acestora. Glose tulburate, declaratii oprite la jumatate, confesiuni partiale abordeaza uitarea din varii unghiuri. Poate fi optiune, pedeapsa, binecuvintare, solutie salvatoare, conditie a umanului, absenta. Trairi profunde ori amintiri ale unor stari o caracterizeaza: calm, suferinta, impacare, resemnare, revolta, insingurare. Totusi, in arhitectura spectacolului, eseul are menirea de a separa malurile. Rostirea alba, asumat fara expresie a lui Cornel Raileanu, il face sa curga incet, monoton, inexorabil asemenea riului Styx. Chiar si pozitia actorului e graitoare. Acesta este, fara a fi, linia care desparte. Se afla jos, sub nivelul scenei, ascuns practic privirilor, izolat cumva. Nici parte a celeilalte lumi, care se intrezareste dincolo de oglinda scenei, nu-i insa. Bilingvismul texului face, la rindu-i, acelasi joc. Franceza, preponderenta, functioneaza ca limba straina, cu toate conotatiile termenului, de nestiuta, nestapinita, supusa altor reguli. Cealalta, romana, limba cunoscuta, proprie, intervine arareori. Astfel, ca idee si cuvint despre sine, uitarea devine granita.

Lumea dinaintea uitarii este cea reala, paminteana. Framintata, contorsionata, agitata si deseori redundanta. Existenta cotidiana, exprimata de coregrafie prin gesturi si miscari bine conturate – poate in oarecare exces –, se scurge intre zbucium si furie, intre nelinisti si temeri. Destine se intretaie, simboluri si semne o incarca, chipuri si masti o traverseaza. Sublimul, puritatea sint repede inabusite, violentate chiar. Ratarea si infringerea devin insemne ale conditiei umane. Rani adinci, vindecabile doar prin uitare. Sau, mai exact, acoperite numai. Uitarea inseamna insa sa-ti treci – mai mult sau mai putin – bagajele dincolo. Bagaje de oameni, fapte, locuri si lucruri. De lasat de cealalta parte a memoriei. Dincolo de rosul vietii, asternut si el precum o cortina. Bariera totodata. Tacerea si nemiscarea in care cufunda uitarea nu presupun insa vidul. Contururi neclare, prezente aburoase, invaluite intr-un halou straniu o populeaza. Amprente energetice a tot ce-a fost cindva asteapta imobile in linistea de catedrala a mintii.

Spectacolul este inca o proba a abilitatii regizorului Mihai Maniutiu de a crea imagini de o plasticitate aparte. Totodata, prin structura sa, acesta anunta orientarea spre un gen nou, de identificat sub marca de teatru coregrafic. E drept ca teatrul si coregrafia au interferat mult in ultima perioada. Teatrul a fost insa intotdeauna cel in jurul caruia s-au adunat energiile, fie ca a fost vorba despre teatru-dans, momente coregrafice sau numai miscare scenica. De data aceasta, sensul este schimbat. Un regizor de teatru se indreapta spre spectacolul coregrafic, alaturindu-i citeva elemente specifice artei dramatice. Formula dezorienteaza si contrariaza. Timpul, probabil, va decide daca si cit de viabila este. Deocamdata, receptarea cu rezerve indica, pe de o parte, cele citeva neimpliniri ale prezentului spectacol, iar pe de alta parte, faptul ca genul mai are inca de traversat experiente pina sa-si cistige un limbaj propriu si adepti.