OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La aproape zece ani de la moartea lui Giorgio Strehler, ultima sa versiune cu Arlecchino, sluga la doi stapini de Goldoni – si cea de-a sasea in 50 de ani de cariera – a venit in Romania. Turneul Piccolo Teatro din Milano (fondat de Strehler si Paolo Grassi in 1947) la Teatrul Bulandra din Bucuresti a cuprins cinci reprezentatii cu un spectacol de trei ore (cu doua pauze) pentru care spectatorii au facut coada in fata salii de la Izvor.
Ecranul luminat pe care, prin efectul de contrejour, se proiecteaza umbrele actorilor – o inventie „strehleriana“ – a facut cariera in teatrul zilelor noastre.

Dar probabil doar Strehler stia cum sa faca astfel incit trupurile celor de pe scena sa-si piarda cea de-a treia dimensiune pentru a deveni contururi de carton.
La fel cum Giorgio Strehler a fost singurul regizor care a facut sa renasca forma originala a commediei dell’arte, un teatru al actorilor intru delectarea spectatorilor. Sluga la doi stapini (montat si de Vlad Mugur, la Craiova, cu citiva ani inainte de moartea sa, cu Valer Dellakeza in rolul titular, jucat in versiunea italiana de Feruccio Soleri) e, in acelasi timp, povestea servitorului fraier (care, vrind sa scoata un ce profit, se angajeaza la doi stapini in acelasi timp, provocind o gramada de incurcaturi, dar ajutind, tocmai datorita acestor confuzii, la reunirea fericita a cuplului despartit de avataruri sociale) si cea a actorilor care-si joaca piesa in piata, in mijlocul oamenilor, cu toate artificiile la vedere, existenta lor depinzind de bunele umori ale spectatorilor. Iar daca cineva se astepta la descoperirea modernitatii din spatele unui text/al unui tip de spectacol de secol XVIII, ei bine, acel cineva va fi dezamagit.

Arlecchino. Sluga la doi stapini e un spectacol de arheologie istorica, ce urmareste cu acribie manualul de bune maniere al commediei dell’arte, de la gaguri, cazaturi si suturi la supramarcarea intentiilor, reactiilor si atitudinilor interpretative, redescoperind tocmai valoarea in timp a ceea ce e uneori considerat a fi o formula perimata. Si putini actori ar reusi sa reziste, de-a lungul unei intregi reprezentatii, la un asemenea tur de forta, cu o tehnica impecabila.
Altminteri, pentru spiritele sofisticate ale spectatorilor veniti sa vada o montare Strehler, s-ar putea dovedi obositoare tocmai coerenta cu sine si cu o anume estetica spectaculara. Doar ca Strehler nu si-a dorit niciodata un teatru pentru elite, ci un teatru de arta popular, un teatru uman pentru oameni, care sa-si reinventeze resursele vitale. Desi apropiat al lui Brecht, Strehler nu i-a impartasit niciodata spiritul dialectic; arta sa e una a resurselor rafinate ale originii scenei, care nu schimba moravuri, dar inalta sufleteste.
Din cind in cind, vocile actorilor din Arlecchino luau acute neasteptate; se intorceau atunci catre batrinul sufleur intristat, strecurindu-i o scuza: „Moderno!“. Sa fie o parodie a ambitiei progresului in arta, o distantare de propriul model teatral sau constiinta permanenta a inevitabilului conflict intre vechi si nou? Probabil cite ceva din fiecare. Sluga la doi stapini e, intr-un fel, in ciuda veseliei lui autoimpuse, un spectacol al nostalgiei unui „vechi“...