OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Teatrul national de televiziune regizorul Dominic Dembinski a realizat un teleplay cu D-ale Carnavalului, apud Caragiale. Scenariul mixeaza in corpul piesei fragmente din Napasta, aducindu-l in carnaval pe Ion Nebunul. El debiteaza replici ale celebrului personaj care, culmea, se potrivesc, exclamind insistent: „Mi-e foame!“. Apare si in pregeneric, purtind masca expresiva a actorului Constantin Draganescu si prevestind, cu tristetea sa dezabuzata, un alt fel de carnaval. Din aceeasi plamada, Iordache, calfa lui Nae Girimea, e si el un mic filozof, unul care se uita in oglinda frizeriei cu priviri intunecate, toropit abulic, zimbind cu subinteles sau incruntindu-se a minie. Regizorul declara ca a facut spectacolul dupa 11 septembrie... pe nerasuflate (in nici o luna), ca, in fine, l-a vazut pe Caragiale inrudit cu contemporanii sai din epoca Gogol si Cehov (cel din schite, mai cu seama). Faptul se vede in primul rind din decor, din atmosfera, care aminteste prea putin de mahalaua neaosa si de mitocanii ei. Spatiul underground (frizeria e intr-un subsol unde Nae coboara filmat de jos in susul unei scari, ca intr-un mormint) e o metafora generoasa (decoruri – Virgil Popa). Decorul kitsch trimite la originea ciocoiasca a protagonistilor. Balul e si el un loc al tenebrelor, al misterelor, modulat in clarobscur. Prin cotloanele acestui labirint sufocat de obiecte cu volumetrii baroce misuna bezmetica lumea cu probleme de „traducere“ a lui Caragiale, personajele care nu gasesc niciodata ce cauta si nu cauta ca sa gaseasca. Pinda generala, frenetica si absurda, pare a fi ratiunea existentei lor intr-un ritual care se-ncheie in acelasi punct („Iar am cistigat“, zice vardistul) si cu aceeasi concluzie: „A murit francul!“. De altfel Iordache (Alexandru Bindea) remarca memorabil aceasta lipsa de noima a existentei, filozofind perplex: „Ce goana nebuna!“.

Nebuna si zadarnica, dupa cum sugereaza si veselia trista a dramaturgului, explorata cu voluptate de spectacol in imaginile unui carnaval marcat de jubilatia pacalelii generale, dar si de melancolia mascatilor. Dansul mastilor din acest carnaval devine astfel sumbru, un bal mai degraba macabru, pe care ocnasul (Ion Nebunul) il marcheaza cu povestea lui tragica. Distributia, examenul cel mai dificil pentru un regizor care monteaza Caragiale, are unitate prin faptul ca actorii apartin aceleiasi generatii si, poate, si aceleiasi scoli de teatru. Ceea ce este remarcabil si unitar in jocul lor (cu mici exceptii) e acceptarea unui stil de interpretare fara sarja si caricatura a prostiei inocente, bazat pe expunerea detasata a conflictelor, care puncteaza excelent, prin contrast, abulia vermiculara cu consecinte criminale pe care spectacolul le subliniaza – poate cam fortat – cind fixeaza obiectivul aparatului de filmat pe lama lucioasa a unui cutit, de pilda. Horatiu Malaele (Cracanel) plingindu-i-se lui Pampon (Mihai Constantin) printre rufele unui vestiar fabulos e tot ce se poate imagina mai frumos despre momentul de sinceritate al acestor personaje, dupa ce, jucind pisicherlicul intr-o secventa memorabila, Cracanel parea sa-i fi strivit pe toti cu autoritatea lui inchipuita.

Geniul comic cu adincimi tragice al actorului face ca imaginea personajului sa se imbogateasca cu detalii insolite. Simpla mingiiere a borurilor unei palarii devine astfel esentiala in descrierea personajului intr-o secventa antologica de la sosirea lui Cracanel in pravalie. Mihai Constantin isi speculeaza fizicul in directia clovnilor tristi pe care i-a jucat (groparul din Hamlet, de pilda), evitind caricatura. Un Pampon fara opinteli si grimase fioroase, mai curind duios prin prostie, e o propunere credibila, de efect. George Ivascu in Catindat e cel mai hazliu personaj din distributie. Aparent, fiindca intr-un gros-plan, spre sfirsitul spectacolului, actorul ne arata o masca descompusa de presiunea fricii, a terorii sub care traieste. Cum rolul de raisoneur ii revine in aceasta montare lui Iordache, Catindatul isi asuma cu convingere manipularea, functionind ca un proiectil minuscul prin spatiu, de unde si risul stirnit. Iordache are misiuni importante in spectacol. El poarta mesajul prevestirilor sinistre si contempla cu subinteles, in final, oglinda sparta. Alexandru Bindea e excelent interpretind cu o insinuare perfecta rolul celui care le stie pe toate. Claudiu Bleont joaca initial cabotin aparitiile de fante ale lui Nae Girimea, pentru ca, spre final, sa devina sobru si chiar perfid. Compozitia sa e uneori derutanta. Emilia Popescu are toate datele de temperament ale Mitei Baston, pe care le valorifica pe de-a-ntregul. Evita patetismele si e mai desteapta decit au crezut uneori interpretele ca e personajul.

Si chiar daca regizorul a cazut in capcana parodiei, ironizindu-i poza de femeie fatala intr-o secventa frumoasa de altfel pentru care ilustratia muzicala (George Marcu) a ales romanta Creola, actrita a preferat ipostaza de republicana care stie sa-si ia singura chiar si ceea ce nu i se cuvine. In plus, farmecul special al Emiliei Popescu o face pe Mita mai putin antipatica, intrind si ea in familia credulilor ridicoli ai acestui carnaval. Catalina Mustata in Didina Mazu ii tine piept cu aplomb, mai ales in izbutita scena a bataii, punctata scurt, eficient. In mod cu totul special se remarca trecerea prin cadru si prin carnaval a chelnerului, care rasfringe ca o oglinda haosul din jur. Alexandru Jitea, in fracul sau impecabil, joaca o betie metafizica, iar secventa inchiderii balului, intru totul memorabila, ne-a dus cu gindul la atmosfera unor filme celebre. Ion Chelaru si vardistul sau contrasteaza oportun, prin pragmatism, cu finalul kafkian al oglinzilor sparte. De altfel, aceasta tendinta a cadrelor cautate cu orice pret le-ar putea fi reprosata realizatorilor, daca in ansamblul lui spectacolul n-ar fi elaborat in respect pentru cultura imaginii (Ion Cristodulo deseneaza cu camera excelente compozitii). Sinteza postmoderna, in general motivata, care universalizeaza in acest Caragiale teme actuale, apelind poate anume la unele citate culturale si simbouri recurente, reprezinta un act de curaj din partea realizatorilor acestui teleplay, cu atit mai mult cu cit e una dintre rarele ocazii de „revizuire“ a dramaturgului prin ochii unei alte generatii. (Televiziunea Romana detine variante clasice antologice ale teatrului lui Caragiale, dar mai deloc versiuni moderne.) In perspectiva unei productii a Redactiei Teatru ce se anunta interesanta, putem fi optimisti cu privire la revenirea spectacolului teatral pe micile ecrane ale singurei televiziuni care are si obligatii in acest sens.