OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „Radu Stanca“, Sibiu
Experimentul Iov, adaptare si versiune scenica de Mihai Maniutiu
dupa Cartea lui Iov
Regia: Mihai Maniutiu
Decorul: Cristian Rusu si Mihai Maniutiu
Costumele: Cristian Rusu
Coregrafia: Vava Stefanescu
Cu: Marian Ralea, Doina Vacaru Lazar, Ofelia Popii, Pal Vecsei, Florin Cosulet, Catalin Patru, Adrian Neacsu, David
Ad-Bar

Cartea lui Iov este, poate, cea mai incifrata dintre cartile veterotestamentare. Iov este credinciosul model, care nu se abate de la calea Domnului. Iar Domnul il rasplateste umplindu-i casa de belsug. Dar Domnul cedeaza ispitirii Satanei si il pune pe Iov la incercare. Il face, prin mijlocirea lui Satan, una cu pamintul, ii ia tot, familie si bogatii, il ne-noroceste. Iov ramine statornic in credinta lui, nu cirteste, nu huleste, nu se lasa ispitit de prietenii lui care-l sfatuiesc sa se pocaiasca si sa-si recunoasca vina. Care vina? El se stie curat. Tot ce cere Iov este sa fie ascultat. Increzator in dreapta judecata a lui Iahve, el e convins ca, odata ce va fi vorbit, acesta ii va vedea indreptatirea. Iov intreaba „de ce?“, Iahve tace. Iov vrea o judecata dreapta, Iahve tace. Iar cind, intr-un final, vorbeste, nu raspunde intrebarii lui Iov, ci ii aminteste toate cite le-a facut, isi afirma puterea. Intr-o prima instanta, Iov mai are taria sa nu se plece, dar Iahve ridica si mai mult tonul demonstratiei de forta, ii descrie Leviatanul si Iov intelege ca nu mai are decit sa accepte. Ce anume? Iov accepta ca, om fiind, lui Iahve nu se cade sa-i puna intrebari. Si Iahve, multumit, il repune in drepturi. Iar Iov, la indemnul lui Iahve, se roaga pentru nesabuitii lui prieteni.

Sa recunoastem, Dumnezeu iese cam sifonat din infruntarea asta. De ce tace Iov, acceptind sa para nebun in ochii prietenilor lui? De ce, dupa ce l-a tutuit pe Iahve, i-a cerut socoteala, sfirseste prin a accepta justitia divina, adica umilinta? Toti ginditorii evrei, religiosi sau laici, s-au straduit sa gaseasca un raspuns cu care Dumnezeu sa iasa mai bine. Cred ca Iov, rationalist prin excelenta, descopera ca ratiunea divina nu are nimic a face cu etica umana: cale de comunicare neexistind, el cedeaza (spre deosebire de K., personajul lui Kafka din Procesul, care moare „ca un ciine“, fara sa fi inteles). Departe de a-i recompensa pe drepti si de a-i pedepsi pe rai, Legea nu e decit „disimularea uitarii legii“, spune Maurice Blanchot. Iov face, asadar, o alegere: intre etica umana si credinta, o alege pe cea din urma, pentru ca el se stie, asemenea lui Avraam, ales. Si mai stie ceva Iov: stie ca pentru a avea tot, trebuie intii sa pierzi tot. Cum inainte de aceasta alegere Iov a fost un revoltat, iar cedarea a fost rationala, Iov, desi neevreu (Simone Weil il pretuia tocmai pentru ca e mesopotamian, nu evreu), este, pentru evrei, mai ales dupa Shoah, simbolul demnitatii posibile si intemeietorul identitatii evreiesti (unii comentatori spun ca el devine evreu in final, atunci cind se roaga pentru prietenii lui, moment important, dar pe care nu l-am observat in spectacol).

Dramaturgic vorbind, Iov este, poate, prima opera de teatru absurd. Asa ca asteptarile mele fata de experimentul lui Mihai Manutiu erau uriase. Nu oricine se incumeta sa se masoare cu un asemenea text. Sa spun din capul locului ca am fost deconcertat (nu dezamagit). In primul rind, pentru ca am vazut un Iov crestinat (nu e o judecata de valoare, e doar o constatare). Nici sfisietoarele melodii hasidice sau klezmer, cintate si dansate (cine le-o fi ales?), nici versetele recitate din off in ebraica nu mi-au atenuat aceasta impresie. Maniutiu introduce un personaj nou in drama (nu tragedie!): ingerul lui Iov. Jucat de Ofelia Popii, personajul este imbracat in negru, poarta o butelie de scafandru si face legatura dintre Iov si Iahve, prin el vorbeste Iahve. Or, Iov nu are nevoie de intermediar, el are o relatie directa cu cel in care crede, acest lucru e extrem de semnificativ. Trebuie sa recunosc, spre rusinea mea, ca, necitind eu programul inainte, negrul costumului, ca si miscarile sacadate, de papusa mecanica ale actritei m-au pacalit complet (oare doar pe mine?): intreg spectacolul am fost convins ca Ofelia Popii joaca Satana si am fost oripilat de sugestia, blasfemica mi se parea, a identitatii dintre Iahve si Satana. Abia acasa m-am lamurit si am inteles. Da, inger – e coerent. Dar nu in ordine evreiasca, ci crestina.

Din fericire, teatrul nu are nimic de-a face cu dogma si orice creator e liber sa interpreteze mitul cum vrea. Iar interpretarea lui Maniutiu e, pina la un punct, valabila. Ce e mai important e ca, plecind de la aceasta lectura a lui Iov care, ma repet, dar e important, nu cred ca raspunde nicicum marilor provocari pe care le pune Cartea lui Iov, Maniutiu construieste un spectacol uluitor de puternic, ajungind la momente de adevarat catharsis. Spatiul de joc este o cutie cubica in peretii de metal ai careia sint practicate 56 de ferestre prin care privesc spectatorii (Maniutiu nu a mers, asemenea lui Grotowski, pina la a-i alege el insusi la intrare...).

Pe dinauntru, peretii custii in care sint prinse destinele personajelor sint argintii. Pe jos, glodul e inchipuit de un covor din bucati de burete sau polistiren expandat roz. La inceput, „pamintul“ e acoperit de baloane colorate, semn al belsugului lui Iov; le va sparge ingerul pe masura ce Iahve il loveste pe Iov. Povestea e spusa de Sotia lui Iov (Diana Vacaru): o spune parca in transa, dar pe un ton aproape alb, spune, nu joaca, umbla haotic privind fix, ca o fiara haituita, reuseste sa urce inca de la inceput tensiunea la un nivel greu suportabil. Miscarile ei (ca si, mai apoi, ale lui Iov, miscarea sacadata a Ingerului, dansurile prietenilor lui Iov, miscarile Satanei, totul se desfasoara pe trasee atent desenate sa para haotice): meritul e al Vavei Stefanescu. In tot acest timp, Iov (Marian Ralea), in zdrente, zace pravalit in tarina, se scarpina convulsiv, atrage privirile, dar inca nu vorbeste (jocul lui din partea aceasta mi-a amintit de interpretarea lui in Marat din 1789 al lui Darie).

Tabloul este completat de cei trei prieteni imaginati ca niste cintareti hasidici (au acordeoane), de Inger si de Satana (Pal Vecsei), in chip de tinar indiferent (e ocupat sa manince tacticos), insidios, privind si ascultind detasat-sfidator nenorocirea lui Iov, dar se va si apropia de Iov, incercind sa-i sara in brate sau in spate, voind sa-l atraga intr-un fel de dans de care Iov se fereste: e important de notat ca Iov intra in relatie numai cu Ingerul si cu Satana. Constructia spectacolului, scurt, e foarte muzicala: dupa introducerea in care Sotia isi termina povestea, scenele incep sa urmeze mai iute si climaxul e atins atunci cind Iov ii vorbeste lui Iahve. E imposibil de descris vocea gituita a lui Ralea, disperarea din ea, chinul fara margini, oroarea, emotia directa pe care o transmite, ca o lovitura in plex. Ralea e cutremurator si isi obtine efectele mai ales prin voce si privire halucinata. Am fost surprins ca acasa, recitind Cartea lui Iov, sa ma trezesc auzind in gind vocea lui Ralea, chiar pe versurile neincluse in spectacol. Imens actor! Urmeaza al doilea moment important al spectacolului: Iahve vorbeste, prin mijlocirea Ingerului. Nu stiu daca era chiar necesar sa fie orchestrata furtuna cu tunetele sale. Balena de jucarie pe care Ingerul o plimba atirnata de un cordon luminos care strabate spatiul de joc, in timp ce Iahve vorbeste despre Leviatan, mi s-a parut o gaselnita frumoasa, doar atit. Dar poate ca regizorul a simtit nevoia acestui contrapunct care sa detensioneze un pic atmosfera.

Dupa care ne indreptam spre incheiere: Iov se supune si, ca Iahve sa-l poata rasplati, fragilul Inger se sacrifica (aici, mai ales, vad increstinarea mitului) – ii preda lui Iov aparatul de respirat (cel pe care, initial, il luasem drept semn al tenebrelor in care se cufunda Satan), iar el, ghemuit la pamint, se stinge usor. Iov face citeva incercari de a-l ajuta sa respire, dar vede ca aparatul nu e pentru doi si se resemneaza, accepta sacrificiul. Iov pare impacat cu sine, Ralea isi sterge de pe chip expresia incrincenata, chinuita de pina atunci, dar nici rational nu mai pare. Pamintul se acopera din nou cu baloane, de data asta aurii, Sotia apare din nou si incheie povestea.
Spectacolul acesta nu se abate de la linia precedentelor montari ale lui Maniutiu. Desi pornit din temeiuri filozofice, rod al unor evidente cautari, framintari, cu siguranta vechi, ale regizorului, tipul de adresare ramine acelasi: visceral, tintind direct catre simturi, mai putin catre intelect. E, poate, tipul de mistica spre care, constient sau nu, e chemat Maniutiu. Un experiment teatral, da. Reusit.