Deconcertant spectacolul lui Radu
Penciulescu. Aproape nimic n-a mai rămas din patosul, din violenţa
sentimentelor care impregnează textul. Să le elimini poate fi
perfect legitim. Cu condiţia să pui altceva în loc, să dai o
altă cheie. Regizorul îşi explică în caietul-program
viziunea şi totul pare coerent şi limpede. George Banu
contextualizează, pregăteşte, explică şi el. Dar divorţul e
uriaş între intenţie şi comentariul scris, pe de o parte, şi
realizare, de cealaltă parte. Minimalism, scenografie funcţională
şi epurată, montare à la Brook – de acord. Dar ce vedem?
Pe scenă avem un Macbeth foarte ezitant. Perfect, aşa l-a vrut
regizorul şi, oricum, partitura i se potriveşte actorului. Dar Ion
Caramitru pare că nu-şi ia în serios personajul. Dacă e aşa
şovăielnic, cum de e marele, neînfricatul general? Şi cum de
se decide, totuşi, să înfăptuiască o crimă? În nici
un caz datorită încrederii neştirbite în profeţia
vrăjitoarelor – pe care regizorul nici nu o ia în serios,
apud acelaşi caiet-program. Rămîne Lady Macbeth, altceva
textul nu ne oferă. Dar, dincolo de faptul că Valeria Seciu nu ne
dă nici ea impresia de fermitate, nici din relaţia ei cu Macbeth
(din cea observabilă pe scenă) nu se poate înţelege ce-l
face pe acesta din urmă, nehotărîtul, neînclinatul
către crimă, să-i dea ascultare. Patima erotică? În text
cam asta citim: „Ştiu azi ce preţ să dau pe-a ta iubire,/ Te
temi să fii şi-n fapte şi-n virtute//Acelaşi ca-n dorinţă?“ –
spune ea. Iar el, odată decis: „Să faci numai feciori!/ Că firea
ta vitează e menită// Bărbaţi a plămădi“. Or, distribuţia
aleasă elimină din start această motivaţie (şi o parte din
text). Ce pune Radu Penciulescu în loc? Cam nimic. Oricum ai
lua-o, oricît de exclusiv politic ai citi piesa asta, e aici un
punct-cheie peste care nu se poate trece. Iar Radu Penciulescu îl
lasă complet în aer.
Există, în plus, o supărătoare
lipsă de unitate în jocul actorilor. Ion Caramitru pare mai
mult să recite, exterior şi oarecum indiferent (impresia de
deriziune e accentuată şi de scene ridicole de tot, precum cea a
năvălirii soldaţilor lui Malcolm, pavoazaţi cu frunze; în
contextul acesta, cum să te mai cutremuri la vederea sacului plin de
sînge în care s-ar afla capul lui Macbeth?). Valeria
Seciu, în schimb, este foarte în rol, asemenea ei, şi
Mihai Calotă, care face un Malcolm luminos, sincer, curat, jucînd
în adevăr deplin. Contrastul e prea mare. Cei care găsesc cel
mai bine tonul şi maniera de joc mi s-au părut Mircea Rusu (Banquo)
– fără nici o exagerare, firesc, credibil, cu mişcări şi
intonaţii bine stăpînite – şi Dorin Andone (MacDuff, Un
sergent); spre deosebire de ei, Eduard Adam falsează la fiecare
replică. Momente foarte bune, de asemenea, au vrăjitoarele. Dacă
Victoria Dicu impresionează prin energie debordantă, la Ana Ciontea
şi Amalia Ciolan trebuie remarcată şi naturaleţea cu care schimbă
registrul şi intră în rolurile Lady MacDuff, respectiv Doamna
de onoare. Şi Alexandru Bindea (Portarul, Un ucigaş, Un crainic)
are momente memorabile. Dar toată munca acestor actori, chiar
performanţa unora, se pierde într-o idee regizorală ambiguă
sau nedusă pînă la capăt, oricum neclar expusă. Spectacolul
mai este minat şi de proasta alegere a spaţiului de joc (mărginit
de fundul scenei şi de gradenele dispuse într-un U, cu baza în
dreptul deschiderii scenei, pe care stau spectatorii): chiar dacă
golul sălii e închis cu o cortină, din tot ce spun actorii,
fiecare spectator prinde doar vorbele rostite în direcţia
gradenelor pe care e aşezat; în rest, nu se poate distinge
nimic, iar lavalierele par a fi complet nepotrivite cu această
alegere a spaţiului.
Radu Penciulescu şi-a subintitulat
spectacolul „Un studiu“, iar în caietul-program spune:
„Cînd facem o piesă, trebuie să ne gîndim la proces,
nu la rezultat!“. Minunat, dar eu, ca spectator, am acces numai la
rezultat. Care, în cazul de faţă, e dezamăgitor. Înţeleg
foarte bine că pentru regizor, poate şi pentru actori, mai
importante sînt procesul, naşterea spectacolului, miracolul
care se săvîrşeşte în timpul repetiţiilor. Dar atunci
poate era mai bine ca spectacolul să rămînă la stadiul de
eseu-atelier şi să nu fie arătat publicului.
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Bucureşti
Macbeth de William Shakespeare
(Un studiu)
Traducere de Ion Vinea
Regia: Radu Penciulescu
Muzica originală şi ambianţa sonoră: Iosif Herţea
Scenografia: Florilena Popescu
Fărcăşanu
Cu: Ion Caramitru, Valeria Seciu, Matei
Alexandru, Mihai Calotă, Mircea Rusu, Dorin Andone, Ovidiu Cuncea,
Eduard Adam, Alexandru Bindea, Ana Ciontea, Victoria Dicu, Amalia
Ciolan