Sîmbătă seara s-a mai încheiat, la Casa de
Cultură din Mangalia, o Gală HOP – Gala Tînărului Actor. Ca la fiecare început
de septembrie, de paisprezece ani încoace, în haine noi. Așadar, s-ar putea
zice că evenimentul reconceput după 1990 de UNITER, sprijinit de Primăria
Mangalia și de Centrul Român al Institutului Internațional de Teatru și
finanțat prioritar de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, a ajuns
cetățean cu drept de carte de identitate. OK, buletinul este o treaptă
remarcabilă în dezvoltarea birocratic-organizatorică a personalității, rămîne
de văzut dacă asta folosește și dezvoltării ei substanțiale.
Nu e vorbă, din punctul de vedere al
organizatorului, nu văd cum staff-ului condus, ca de fiecare dată, de Cornel Todea
i s-ar acorda altceva decît bile albe (poate o anume rigoare a persoanelor
admise în sală nu ar strica – uneori, te simți în plin spațiu antic ori
medieval, în care se vine cu cățel, cu purcel, cu fată sau băiețel care nu au
terminat învățatul cuvintelor și nici părinții regulile de comportament în
comunitate –, semnul mileniului fiind dăruit, universală poveste, de glasul
telefoanelor mobile).
Formula juriului pare cea mai apropiată de
pariul de vîrstă, dar și de cel axiologic: actrița Virginia Mirea, regizorul
Radu Afrim, teatrologul Sorin Crișan, coregraful Florin Fieroiu, actorul Marius
Manole.
Cred că noutatea cea mai interesantă a acestei
ediții rămîne textul propus pentru proba obligatorie a secțiunii „Individual“,
acționînd ca un soi de cameră video la examenul de bacalaureat de anul acesta.
Cu similare consecințe. Și cauzalitate similară, căci doar nu supravegherea a
produs rezultatele cunoscute! Ei bine, Cornel Todea a supus atenției
concurenților primele cinci capitole din Cartea de la Metopolis, primul volum
al proiectatei și, din păcate, al neîncheiatei Cărți a Milionarului de Ștefan
Bănulescu. Sigur, este vorba despre un roman. Evident, te-ai gîndi că toți cei
douăzeci de concurenți ai probei individuale l-au citit integral și din curiozitate
intelectuală, și din necesitate profesională. Au făcut-o, cel puțin capitolele
indicate, vreo cinci ori șase, dacă am ghicit bine. Restul nu cred să fi trecut
de primele pagini. De aici și obligatoriile exerciții de cinci minute în
general plictisitoare și, pe alocuri, aberante. Vina nu cred că mai aparține
școlilor de teatru.
Din punctul meu de vedere, unica treaptă de
școlarizare în care se face cît de cît ceva pentru descoperirea plăcerii
lecturii, fie ea și prin basmele spuse de educatoare, este grădinița. La
celelalte niveluri, nu aveți decît să studiați programele, totul este conceput
pentru a provoca sila, disprețul, ba chiar groaza de textul scris/tipărit. Ce
să mai vorbim despre educarea modurilor de a recepta textul literar, ca să nu
mai zic despre rafinamentul de a le descoperi sau de a inventa teatralitatea.
Prin urmare, la bacul HOP de anul acesta,
poate ceva mai puțin decît în cazul celui propriu-zis, procentul de promovare
s-a dovedit dezastruos. Se adaugă aici o sfîntă – specifică lumii teatrale –
desconsiderare a celorlalte arte la care, totuși, spectacolul face apel,
inevitabil, de fiecare dată. A citi, a intra la expoziții ori într-o sală de
concerte par pentru prea mulți, am senzația, în cele mai dese cazuri, a fi ceva
de-a dreptul trivial. În consecință, o bună parte dintre concurenți nu și-au
părăsit personajul din proba liber aleasă. Unul dintre ei a preferat o ironie
păstoasă față de probabilitatea de a citi textul, stînd cu ochii pe ceas ca
pentru a demonstra aberația corvezii propuse de Cornel Todea. Alți doi au
preferat exerciții aproape strict gestuale, lucru deloc rău dacă ar fi consonat
cu măcar ceva din atmosfera Dicomesiei (ori, vorba unei concurente,
„Diconomesiei“ – sic!).
Din fericire, s-a putut și altfel, și au
confirmat-o tineri actori precum Diana Croitoru (poate un pic cam prea dure
tentele vocale), Ioana Zărnescu (cu excelente nuanțări narative), Raisa
Știopoane, Ștefania Dumitru, Ovidiu Ușvat (simțind acea undă de crai de
Curtea-Veche plutind prin stufărișurile acvatice și omenești ale meandrelor
Dunării – să nu uit, tot în sensul celor spuse puțin mai înainte: o tînără
actriță mă întreba acum cîțiva ani, cînd produceam, ca director de teatru, un
spectacol după Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, de ce stăm noi să
pierdem vremea cu chestii în asemenea hal de prăfuite, cînd ar trebui să fim
mai branșați la imediat, cu ceva așa, gen „Craii de Curtea-Nouă“…).
Cum era și de așteptat, la textul liber ales,
lucrurile au stat ceva mai bine. Exacta salvare a poeticului la Andreea Maria
Șovan, mersul, la persoana întîi, pe cărarea periculoasă dintre sex, copilărie
și disimulare al Lolitei propuse de Claudia Suliman, inteligenta transmitere a
detaliilor unui comic rafinat de către Diana Croitoru, în fragmentul din Versiunea
Martei a lui Capek, siguranța de sine a Raisei Știopoane, cu a sa „conferință“
despre teatru după Ștefan Caraman, variantă stilistică explozivă ce își găsește
răspuns în aceea după Ion Sava, de un încîntător umor clasic, propusă de
Ștefania Dumitru, abordarea de un patetism calm, cu zîmbet înlăcrimat, a Mariei
Timofeevna, din Demonii lui Dostoievski, de către Gina Nica Pitulea, s-au
constituit în tot atîtea dovezi.
Adunînd reușitele la ambele probe ale
secțiunii „Individual“, cred că Premiul pentru cel mai bun actor putea lipsi la
această ediție.
Secțiunea „Grup“ a cuprins patru spectacole,
dintre care doar unul mi s-a părut un limpede obiect artistic finit, chiar
dacă, dramaturgic vorbind, prea devreme previzibil și, din acest motiv, cam
patetic: Hamlet… Eu sînt?!, prezentat de Radu Homiceanu și Radu Horghidan.
Posibilitatea reașezării/regîndirii piesei shakespeariene în realitatea
imediată s-a dovedit însă construită cu un plăcut aplomb de cei doi actori.
Colajul Eugen Ionescu – Matei Vișniec, operat de Geni Maxim în Repetiția, este
un cuplu de forțe ironie/autoironie la adresa modelelor și a metodelor scenice,
bazat pe relaxarea și pe simțul ludic ale celor trei actrițe Maria Salcă,
Adriana Ștefănache și Anca Eugenia Țecu. Nici o intrare în starea de personaj
nu este lăsată să se dezvolte pînă la capăt, la fel nici o trăire individuală,
patinînd continuu pe suprafața lunecoasă a isteriei. Fetele grase cîștigă
întotdeauna, după textul Madeleinei George, îl mai văzusem în 2004, prezentat
de Carmen Florescu, Paula Gheorghe, Ela Ionescu și Laura Voicu. Dacă
spectacolul de atunci se păstrează nealterat în memorie, cel de acum scapă ușor
din cauza unei deritmări ciudate și inoperante. Preferința juriului pentru The
H(eden) Garden mărturisesc că m-a mirat, totuși, începînd de la pretenția
scenariului de a urmări Livada de vișini pînă la, totuși, extrem de searbădul
pariu de a mima varii jocuri în căutarea unei stări cehoviene. Pînă la urmă, nu
orice portret feminin de bazar e Mona Lisa, chiar dacă așa scrie pe el. Ba
chiar nici unul.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters