An de criză economică, lună electorală şi sfîrşit de toamnă:
teoretic, cel mai nefavorabil context pentru ale culturii, şi aşa ultima în
seria interesului politic şi bugetar. Din fericire, rîul, ramul – altfel spus,
meteorologia sfîrşitului de toamnă sub Tîmpa şi Postăvaru – au ţinut, mai
degrabă, de primăvara timpurie decît de probabil îngheţatele „nas şi picioare“,
iar la Braşov, de cei care vo-tează scena de teatru mai înainte de orice.
Dovadă şi reuşita celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului de Dramaturgie
Contemporană organizat de Teatrul „Sică Alexandrescu“, adică a celor nouă zile
de spectacole, lansări de car-te ale Fundaţiei „Camil Petrescu“ şi de o
impresionantă participare a publicului, care a făcut neîncăpătoare o sală, în
definitiv, excesiv de vastă. Este motivul pentru care merită din plin o
reverenţă atît publicul braşovean, cît şi echipa teatrului-gazdă, al cărei
staff îl notez aşa cum apare în caietul-program: Claudiu Goga (directorul
instituţiei), Mariana Hudişteanu, Oana Borş şi Angelica Moldovan.
Zece teatre, douăsprezece spectacole (unul dintre ele,
lectură) şi trei săli (două ale teatrului şi una a Centrului Cultural „Reduta“)
au fost subiectul – respectiv, contextul spaţial – al Festivalului. Fără a fi
constant egale valoric, propunerile scenice au oferit, în schimb, o imagine
aproape completă a opţiunilor stilistice şi filozofice de apropriere, adaptare
şi translatare către public a dramaturgiei actuale, de la Vişniec la Hanoch
Levin ori de la Mimi Brănescu la Erofeev. Din punctul meu de vedere, vîrfurile
evoluţiilor pe scenele braşovene au fost spectacolele Acasă la tata, după Mimi
Brănescu, montat la Teatrul ACT de către Alexandru Dabija, Lapte negru, după
Vasili Sigarev, oferit de Claudiu Goga la teatrul-gazdă, şi Omul pernă, după
Martin McDonagh, în regia lui Radu Afrim, spectacol al Teatrului „Maria
Filotti“ din Brăila. Realismul palpabil, ca să zic aşa, al primelor două,
parabolicul grefat pe un impecabil simţ al măsurii în Omul pernă (într-un sens,
celebrul deja laitmotiv „Înapoi la literatură“ din spec-tacolul lui Afrim poate
fi şi un motto al Festivalului) nu presupun, în pofida diferenţelor stilistice
marcante, un conflict estetic ori de public.
Cehovianismului din primele două
îi răspund structurile postmoderne din Omul pernă, ca un soi de conversaţie
permanentă între construcţia meticuloasă şi deconstrucţia ironică. Din toate
trei creaţiile, paradoxal ori nu, iradiază o aceeaşi tandreţe rafinată, ca a
oricărui Dumnezeu pentru perisabilul său gadget mundan. Minimalismul
scenografic al primului spectacol, mobilitatea în exactitate a gării siberiene
din cel de-al doilea ori matematica totalitară din al treilea sînt la fel de
funcţionale. Cum despre creaţiile lui Afrim şi Dabija am mai vorbit, ar fi de
notat, în cea a lui Claudiu Goga, cel puţin foarte inspirata voce din off, de
la început, a naratorului, foarte aproape de aceea din romanele lui
Dostoievski, în consens cu inductivitatea emoţională a decorului, dar şi
excelenţa actorilor în definirea personajelor lor, în special a celor avînd
partituri pregnante: Viorica Geantă Chelbea, Maria Gîrbovan, Bianca Zurovski
ori Cosmin Maxim.
Spectacole precum Krum, după Hanoch Levin, montat de T.C.
Popescu la Naţionalul din Târgu Mureş, Camera de hotel (Odeon), după Barry
Gifford, în viziunea lui A. Dabija, ori Cafeneaua (Bulandra), după Sam Bobrik
şi Ron Clark, opţiune a lui H. Mălăele, privesc, în definitiv, aceeaşi zonă.
Diferenţele majore au fost, cred, ritmul şi o anume risipire fie în spaţiul
scenic (în special, în Krum), fie în măsura partiturii (Mălăele, deşi
cuceritor, rămîne doar aparent relaţionat cu întregul situaţiei scenice).
Desenul regizoral al Camerei de hotel, cu o intuibilă conştiinţă a leneviei
timpului-fluviu, mai degrabă orientală decît americană, cu detalii în care se
amestecă bizar Faulkner şi Twain, merge totuşi prea sus faţă de text şi de
timpul lăsat spectatorului să îşi individualizeze personajele.
Poate că tot aici ar fi de notat spectacolele Noaptea
Walpurgiei, după Venedikt Erofeev, în regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul
Naţional din Cluj, şi Hotelul dintre lumi, după Eric-Emmanuel Schmitt, montat
la Teatrul Mic de Alice Barb. Cel dintîi pleacă de la un text excepţional
(poate cel mai bun dintre cele care au stat la baza spectacolelor din Festival),
motivat incredibil de bine de către actorii clujeni. Numai că, faţă de
construcţia personajelor – un soi de revoluţionari romantici de după „Duminica
însîngerată“ din 1905, dar trăind într-un prezent continuu, sub demenţă
bolşevică şi, prin nu ştiu ce condiţionare fatală, într-o contemporaneitate
pînă la care ar fi de ajuns să întinzi mîna, în zborul lor deasupra unui cuib
de neobosiţi ghinionişti ai istoriei –, regizorul pare să se decidă abia pe la
jumătatea spectacolului, generînd serii de redundanţe. Cît despre creaţia de la
Mic, spectacol de public ce şi-ar fi avut rostul său, problema este inversă:
textul e inadmisibil de concesiv faţă de publicul văzut ca o gloată plătitoare,
iar regizorul acceptă acest lucru, alunecînd dinspre basm (filozofic) spre
telenovelă (interminabilă).
În sfîrşit, două spectacole chiar ar fi putut lipsi din
festivalul de la Braşov: Ioana şi focul, după Matei Vişniec, produs de Teatrul
de Comedie în regia Cătălinei Buzoianu, şi Şapte dintr-o lovitură, după Lia
Bugnar (cu Lia Bug-nar), în regia lui I. Caramitru, de la Teatrul Naţional din
Bucureşti. Problema esenţială a ambelor este textul. Cred că această zonă a
creaţiei lui Vişniec (cumva postbulgakoviană) este partea cea mai discutabilă a
operei sale dramaturgice, iar în spectacolul la care mă refer, anumite pasaje
i-ar fura inima unui Le Pen. Aglutinarea de instrumente scenice, motivate ori
nu, de dragul acoperirii celor două ceasuri de spectacol, duce la un haloimăs
trist, deşi producătorul… În privinţa propunerii de la TNB, chiar nu mai e
nimic de spus, nici măcar un singur personaj nefiind con-struit coerent. Un
tezism ieftin, grefat pe o evidentă lipsă de chemare.
Pînă la urmă însă, cu tot cu cele cîteva erori şi nereuşite
teatrale, festivalul a funcţionat foarte bine ca hartă a preocupărilor
regizorilor şi ale teatrelor româneşti pentru textul contemporan, pe de o
parte, dar şi ca barometru al cotei de interes pentru arta teatrală, pe de
alta. Afluenţa publicului (a publicurilor ar fi mai exact şi la fel de optimist
conclusiv) face ca acest electorat special şi pe deplin stimabil să se poată
(cine ştie?) constitui vreodată ca model pentru celălalt...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters