Principalul – şi aproape singurul – motiv
pentru care piesa Dorotei Maslowska nu a fost publicată în prima antologie de
dramaturgie contemporană poloneză apărută în România (în urmă cu doi ani) e
titlul ei:
Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă. Sînt lucruri sfinte
în travaliul diplomatic, incompatibile cu metaforele scriitorilor. Ceea ce nu
înseamnă că, dincolo de titlu, textul devine mult mai confortabil – nu e stilul
acestui copil-minune/ copil-teribil al literaturii poloneze, debutînd fulminant
cînd abia depăşise majoratul, cu o carte de un rar cinism şi de duritate în
limbaj, tradusă apoi în toate limbile planetei (inclusiv în română:
Albă ca
Zăpada şi roşu bolşevic, titlul original fiind
Războiul polono-rus sub steagul
alb-roşu, culorile drapelului Poloniei). Pînă acum, Maslowska a scris două
piese, ambele comisionate de TR Warszawa (teatru condus de Grzegorz Jarzyna şi
unde Warlikowski şi-a montat spectacolele pînă acum doi ani), cea de-a doua,
Totu-i bine între noi, fiind pusă în scenă de Jarzyna însuşi.
Un cuplu de români… (2006), regizată la
sfîrşitul stagiunii trecute de Cristian Theodor Popescu la secţia maghiară a
Naţionalului din Tîrgu Mureş, are mult de-a face cu romanul de debut al
autoarei: personajele sînt o pereche (ocazională) de declasaţi din proprie
voinţă, doi tineri dezabuzaţi, cu limbaj deşănţat (versiunea în română a
supratitrării îi aparţine Sabrei Daici), plin de referinţe la cultura pop, care
fac autostopul şi apelează la bunele sentimente ale necunoscuţilor pozînd în
„defavorizaţi ai soartei“ români. Despre pretextul românismului, Cristian
Theodor Popescu spune, într-un interviu din România Liberă: „ (Spectacolul) e
construit pe o joacă de-a românii a unor tineri răsfăţaţi care nu ştiu de fapt
nimic despre România, dar care pun în circulaţie toate clişeele. E limpede că
ei habar nu au despre ce vorbesc“. Un tip de umor est-european, ar spune unii,
în care românii devin ciuca bătăilor (metaforic) pentru polonezi.
Pe ea o cheamă Gina (de la „regina“, spune),
pe el – Parha (aparent, în poloneză, acest parcha trimite la rîie şi era un
termen profund peiorativ de desemnare a evreilor). Foarte repede devine evident
că ambii sînt sub efectul drogurilor, iar amintirile legate de evenimentele din
noaptea precedentă le sînt serios bruiate. Practic, „răpesc“ o maşină cu tot cu
proprietarul ei, care nu poate convinge pe nimeni că e victima unui act de
terorism, cu o Gina pozînd în femeie gravidă şi prezentat drept un tată senil
care nu-şi mai recunoaşte propriile odrasle. În rolul banalului,
conformistului, blîndului şofer deturnat, Csaba László e înduişător de timorat,
îngrozitor de uman, marcat, la început, de o adîncă neînţelegere a ceea ce se
întîmplă (şi cum se poate întîmpla aşa ceva), pătrunzîndu-se apoi, doar puţin,
dar destul, de efectul hipnotizant à la Bonnie & Clyde generat de cei doi.
În rolul Ginei, Dorottya Nagy e lascivă, o mincinoasă irezistibilă, iar în
Parha, Botond Benedek dă fiori de intratabilă amoralitate.
Un cuplu de români… un road-trip prin Polonia
care durează, ca-ntr-o autentică tragedie, o zi şi o noapte (şi se încheie în
sînge şi moarte; sau nu chiar). Identitatea adevărată a Ginei şi cea a lui
Parha sînt la fel de obscure precum realitatea văzută în sevraj – Şi-a lăsat ea
cu adevărat copilul acasă şi vrea să se întoarcă la el? E el cu adevărat un
actor de televiziune a cărui viaţă depinde de prezenţa pe platou a doua zi de
dimineaţă? Sau e doar încă o versiune de teatru pentru uzul străinilor a
schemei producătoare de milă cu românii grăitori de poloneză? Cert e că, în
căutarea ajutorului, situaţia le scapă de sub control: ei înşişi retrăiesc
disperarea celui pe care-l răpiseră: imposibilitatea de a găsi ajutor, reţeaua
de minciuni ce li se pun la dispoziţie drept scuză în locul milei
indisponibile. E o transformare radicală în trăirea Ginei şi a lui Parha – dar
nu destul. Existenţa lor, jocurile lor crude au fost făcute posibile de un
mecanism adînc dereglat în straturile profunde ale societăţii, o
desensibilizare faţă de celălalt ce-şi arată colţii de sub covorul firav de
civilitate de inspiraţie occidentală. Sfîrşesc ca nişte cobai – sau ca nişte
exemplare de şobolani modificaţi genetic. Ar putea fi apocaliptic, dacă n-ar fi
atît de sarcastic-banal.
Decorul spectacolului e extrem de simplu, şi
include rîndul de scaune, pe toate cele patru laturi ale scenei-studio,
destinate publicului, ca şi proiecţia, pe aceleaşi patru laturi, a
supratitrăii. Ca de obicei, scenografa Judit Dobre-Kóthay reuşeşte să dea
aproape minimalist corporalitate spaţiului şi personalitate costumelor. Muzica
lui Vlaicu Golcea e tulburată şi tulburătoare, aproape de anxietate în unele
momente, iar în ce priveşte atmosfera – de anticameră a unui iad personal, fără
scăpare şi unde mila nu e permisă –, puţine montări reuşesc s-o controleze cu
atîta delicateţe şi lipsă de artificial.
Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă
nu e un spectacol confortabil, limbajul în sine, deşănţarea cinică, lipsa de
perspectivă morală îl fac greu digerabil pentru persoanele sensibile – iar
faptul că ţinta stereotipizării culturale transnaţionale sînt românii îi
afectează şi pe actorii maghiari, şi publicul de limbă română. De departe,
însă, momentul cel mai halucinant, adevărata transă în care eşti aruncat
dintr-odată e finalul – cu 12 căluşari intrînd în semiîntuneric şi făcînd să se
zguduie scena, un adevărat trip pentru oameni (foarte) treji. „Asta era şi
ideea“, spune Cristi Popescu. „Să-i tulburăm pe toţi.“
Începînd din această stagiune, Teatrul
Naţional din Tîrgu Mureş are o nouă conducere, una în sfîrşit neinterimară –
generată de faptul că Attila Gáspárik, rector al Universităţii de Arte de la
Mureş, a cîştigat concursul pentru postul de director general. Să sperăm că va
fi de bun augur.
Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, compania „Tompa
Miklós“
Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă
de Dorota Maslowska
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Judit Dobre-Kóthay
Muzica: Vlaicu Golcea
Cu: Dorottya Nagy, Orsolya Moldovan, Botond
Benedek, Csaba László, Csaba Tollas