Într-o bună zi, Christian vine acasă, la hotelul pe care-l
posedă şi administrează familia sa. E ziua tatălui Helge; fratele lui
Christian, Michael, soseşte şi el, împreună cu soţia şi fiul, apare şi Helene,
mezina, urmată de iubitul ei african, sînt acolo şi bunicii, şi mama lui
Christian, Else, şi un număr de potentaţi locali – căci ne învîrtim în cercuri
înalte ale provinciei daneze. Helge împlineşte 60 de ani, iar aceasta e prima
întîlnire a clanului după sinuciderea surorii gemene a lui Christian, Linda.
Însă, nici Linda nu lipseşte: apelînd la un joc din copilărie, îşi antrenează
fraţii într-un joc labirintic de căutare a semnelor ce duc, în final, la
descoperirea, de către Helene, a scrisorii de adio lăsate de Linda. E ceva ce
nu funcţionează, o rotiţă definitiv sărită în mecanismul de relaţionare al
acestei familii – o durere neexplicată (moartea Lindei), acuze reciproce –, şi
totul sare în aer la masa festivă: Christian îşi acuză tatăl de a-i fi abuzat
în copilărie, pe el şi pe sora lui geamănă.
Festen/Aniversarea, filmul lui Thomas Vinterberg din 1998,
lucrează cu date aristotelice: unitate de acţiune, de timp şi de caractere.
Marile calităţi ale peliculei ţin de stilul de filmare (handycam, unghiuri
subiective, cadre lungi), de intervenţia minimală a montajului video, de
similiabsenţa celui de sunet şi de jocul actorilor. E un film de atmosferă
grea, foarte atent la tăceri, gesturi mici, cuvinte înghiţite; el pune excelent
în scenă ciocnirea între răbufnirea, din suferinţă, a lui Christian, care neagă
aşteptata respectare a normelor sociale şi ipocrizia burghez bine-crescută a
familiei şi a prietenilor, amestecată cu naivitatea bine intenţionată a unui
Michael („veriga slabă“, intelectual şi profesional) şi înţelegătoarea dragoste
de părinţi şi fraţi a unei Helene.
Condiţia formală de tragedie antică e şi ceea ce face din
Festen un material foarte tentant pentru teatru – s-a montat, în ultimul
deceniu, din Statele Unite pînă în Ungaria. La Nottara, Vlad Massaci şi-a ales
o distribuţie cu vădite calităţi – în primul rînd, pentru rolul lui Christian,
pe Ion Grosu, Else – Catrinel Dumitrescu, şi Helene – Ada Navrot, plus cîteva
apariţii reduse, în partiturile servitoarei – fostă amantă a lui Michael
(Raluca Gheorghiu), bucătarului (Gabriel Răuţă) şibunicului (Corneliu-Dan Borcia). Grosu
manevrează convingător trecerea de la frustrarea condiţionată de lungii ani de
convieţuire familială la nevoia imperioasă, palpabilă, de a sparge vitrina cu
fantoşe. Nu găseşte însă un partener în Alexandru Repan (tatăl Helge), foarte
relaxat în a-l juca pe patriarhul autoritar şi respectat, dar cu vizibile
probleme în manevrarea condiţiei de părinte incestuos, presiunea pusă, astfel,
pe Catrinel Dumitrescu drept releu de comunicare între două lumi fiind foarte
mare (ceea ce nu „dă“ foarte bine este caracterul uşor monocord al personajului
interpretat astfel). E un fel de probă de abordare psihologică, la care Vlad
Massaci îşi supune actorii fără a le lăsa nici o şansă să se ascundă în spatele
nici unei strategii escapiste regizorale – şi care le prinde foarte bine,
într-un spectacol în care nu e vorba atît despre actul propriu-zis al
incestului, cît despre reacţia traumatică şi condiţionată social la acest abuz.
Lucrurile nu stau la fel de bine în materie de decor şi
costume, care, în bună măsură, nu reuşesc să susţină pînă la capăt ideea de
interior înstărit şi eleganţă aniversară (altfel spus, e puţin căznit, sugerînd
oarecare limite nefericite ale bugetului de producţie, culminînd cu rochia
bunicii – Camelia Zorlescu –, în mod evident de secol XIX, nu de seară, şi
platourile de plastic pe care se serveşte mîncarea).
Experienţa recentă a dramatizării ecranizărilor ne-a învăţat
că filmul deţine anumite trucuri la care nu toţi spectatorii sînt dispuşi să
renunţe, văzînd versiunea scenică – altfel spus, în ansamblu, filmul bate
teatrul –, iar a vedea un film transpus în teatru e, nu arareori, ceva înrudit
cu a vedea a treizeci şi cincea montare a Livezii de vişini (comparaţia fiind
implicită). Cum Festen nu e, în România, un film prea cunoscut – darămite cult
–, ceea ce contează cu adevărat este experienţa actorilor – care, evident, pot
mult mai mult decît li se oferă de jucat în practica cvasibulevardieră a
Teatrului Nottara. Aniversarea nu e o revelaţie, dar e o plăcere să-l vezi.
Teatrul Nottara, Bucureşti
Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Ştefan Caragiu
Ilustraţia muzicală: Cristi Juncu
Mişcarea scenică: Mălina Andrei
Cu: AlexandruRepan,
Catrinel Dumitrescu, Emil Hossu, Ion Grosu, Ada Navrot, Dan Bordeianu, Camelia
Zorlescu, Corneliu-Dan Borcia, Gabriel Răuţă, Raluca Gheorghiu, Lucian Ghimişi,
Cristina Păun, Mihaela Subţirică, Andrei Japhet, Raluca Jugănaru, Ionuţ Anghel,
Corina Dragomir, Ciprian Duică, Eduard Epure
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters