Tragicul a
murit! Nu e o știre, nu e nici măcar o noutate a sezonului. Pentru ca o
întîmplare sau o succesiune de evenimente să merite în zilele noastre statutul
de „tragedie“, trebuie să moară măcar cîteva sute de oameni nevinovați, civili
surprinși în ipostaze obișnuite ale existenței lor de vreun cataclism sau de un
atac terorist care le curmă brusc viețile și transformă construcțiile noastre
de beton, fier, sticlă în praf și/sau scrum. Și da, atunci cu toții vom fi de
acord că s-a produs o tragedie. Altminteri, nu. Dacă în privința asta sîntem
într-un acord relaxat, rămîne totuși, undeva, în spatele minții, întrebarea: ne
lipsește tragicul? Îl căutăm?
Mintea,
rațiunea ar zice că nu. Cum să ne lipsească, cum să ne dorim asemenea vești?
Deși ar trebui, căci ne-ar da ocazia să fim eroi. Dar așa cum în matematică
există infinituri mari și infinituri mici, poate că și în privința tragediilor
ar trebui să gîndim la fel, oricît de cinic ar părea. Da, marile tragedii sînt
cele care fac titluri internaționale, dar le avem și noi pe ale noastre, mai
mici, ascunse prin maldărul de întîmplări care ne bruiază zilnic, despre care
nici nu sîntem siguri că se califică pentru acest titlu și nici nu ne-am dori
asta. Chit că ne place sau nu, asta e realitatea.
Cam așa stau
lucrurile cu personajele lui Neil LaBute, dramaturg american cu ale cărui texte
regizorul Cristi Juncu are o îndelungată și bună colaborare. Trei piese mici,
adunate sub titlul Helter Skelter, sînt puse în scenă, de acesta din urmă, la
Teatrul Municipal din Tîrgoviște. LaBute, mizantropul de serviciu al Americii,
ne prezintă și de această dată niște oameni obișnuiți. Situațiile în care sînt
puși nu sînt nici ele departe de cotidian. Le știm, ni s-au întîmplat, dacă nu
nouă, atunci prietenilor noștri, și, povestite pe larg, se poate face din ele
un film de lungmetraj, dacă nu chiar o telenovelă.
O femeie
însărcinată află că, de fapt, toată căsnicia ei este o mare minciună, o alta
renunță total la demnitate pentru o dragoste adîncă, dar neîmpărtășită, iar în
cel de-al treilea text, relațiile și trăsăturile celor trei personaje duc la
reacții atît de extreme, încît devin comice.
Eroi? Nici
vorbă. Nici nu s-ar putea. Unde nu e tragic, sau e doar unul micuț, și eroii-s
pe măsură. Și totuși... Vedem că destinul vine peste ei. Iar ei ce fac? Ce face
orice om normal din zilele noastre. Se comportă civilizat, au o atitudine
matură, mint, închipuindu-și că o fac din generozitate. Sînt ocupați să se
justifice, să-și manifeste cinismul pe care îl cred sinceritate. Cel puțin unii
dintre ei. Pentru că, deși vremea Tragediilor a trecut, deși Destinul vine azi
sub forma (deloc impresionantă) a registrului de apeluri din telefonul mobil,
el își face în continuare treaba. Spuneam că unii dintre ei se înscriu în ceea
ce am putea numi atitudine, care nu are nimic în comun cu tragedia (de obicei,
bărbații). Alții însă, poate fără să-și dea seama, sînt străbătuți de acest
fior și acționează în consecință (de obicei, femeile).
LaBute și
Juncu și-au propus să ne demonstreze că tragicul, e drept, la dimensiuni de
buzunar, e bine mersi printre noi doar că noi nu mai sîntem conștienți de asta,
și au reușit. În acest demers, regizorul este ajutat discret, dar clar de
scenografia lui Cosmin Ardeleanu. Indiciul simbolic al tragediei antice este
prezent în permanență pe scenă, neschimbat, în monitoarele care o delimitează.
Femeia
însărcinată care află că trăiește de ani buni o minciună recurge la o rezolvare
extremă: își înfige un cuțit de restaurant (sic!) în burtă. Sună cunoscut?
Sigur că o adevărată eroină tragică și-ar fi omorît soțul printr-o metodă
cruntă, apoi s-ar fi omorît pe sine și toți copiii, dar vremurile alea s-au
dus. Prea puțin mister în jocul Antoniei Micu, cea care o interpretează, în
vreme ce Vlad Zamfirescu este personificarea bărbatului egocentric, ipocrit,
căruia nu-i plac scenele în public, căruia viața în minciună îi reușește foarte
bine, pentru că se minte pe sine cu mult succes. Martor tăcut, discret
contrapunct comic, Bogdan Farcaș. Un așa tragism intrat la apă reușește, pînă
la urmă, să aibă momente comice de-a dreptul. În loc de diatribe, avem parte de
personaje incapabile să se exprime, care lasă frazele la jumătate. Devin
ridicole. Devin comice. Iar gestul femeii pare cu atît mai rupt de lumea în
care trăim.
Ce face o
femeie care a iubit, a crezut că este iubită, dar care află că el nici măcar nu
a plăcut-o foarte tare, că nu a fost vorba de atracție, ci de milă și că a fost
înșelată zilnic? Iar ea încă mai iubește... Și încă mai este atrasă...
Incapabilă să se smulgă, deși își dorește și a și încercat să-și refacă viața,
ceva (ce altceva decît destinul?) o împinge să continue pe acest drum. Ce poate
să facă? Nu există limită a respectului de sine sub care personajul să nu fie
dispus să coboare de dragul cinicului bărbat iubit, dar actrița reușește să
strecoare o umbră de teamă și să induce ideea că dragostea se va transforma,
pînă la urmă, în ură, iar personajul va acționa în consecință. Bun jocul
Cosminei Lirca și cel al lui Mircea Silaghi în aceste roluri.
Cu Vlad
Zamfirescu, Cosmina Lirca și Bogdan Farcaș ne întîlnim și în ultima parte a
spectacolului. Am mai spus, aici personajele sînt extreme, este apogeul
tragicului ridicol în care sînt plasate. Ceva premise pentru tragedie există.
El spune că este pe moarte și vrea să-i dea vestea iubitului. Care însă a venit
la întîlnire însoțit de o dominatoare și tandră (!) soră. Felul în care sînt
construite personajele reușește să le coboare în derizoriu. Asta pînă la
momentul discursului susținut remarcabil de Cosmina Lirca. Ea evocă imaginea
despletitelor furii răzbunătoare. E drept că, spre final, stîrnește rîsul. Dar
măcar vorbim despre ele. Ne apropiem puțin de adevăr, de tragedie. Apoi ultima replică
ne aduce înapoi la locul nostru banal, neînsemnat. Și iar ne umflă rîsul –
condiția tragicului în lumea noastră. Asta se petrece în permanență în acest
spectacol: cum ne vede că întindem mîna să atingem inefabilul înălțător, cum ne
dă peste degete. Cine?
Teatrul
Municipal „Tony Bulandra“, Tîrgoviște
Helter
Skelter de Neil LaBute
Regia:
Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Cu: Liviu
Cheloiu, Vlad Zamfirescu, Ioana Fărcaș, Antonia Micu, Mircea Silaghi, Cosmina
Lirca, Bogdan Farcaș
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters