Umanitatea suferă de un vertij al listelor, crede Eco. Şi
are, ca de obicei, dreptate. Oricum ar fi, sănătos e ca, dincolo de topurile de
final, inventarul, aşadar, de bunuri simbolice cu care rămînem după ce scădem
cheltuielile de timp şi nervi, să revizităm, cu liniştea începutului de
perioadă, bunele şi relele anului care a trecut.
Pentru anul 2009, juriul de nominalizări pentru Premiile
Uniter (format din trei critici recunoscuţi şi de mare anvergură – Ion Cocora,
Mircea Morariu, Doina Papp) va avea de ales dintr-un număr de spectacole cu
nimic mai redus decît altădată. În general, criza a dus la scrîşnete din dinţi
şi dureri de inimă pentru personalul teatrelor, dar nu a dus nici la scăderea
vizibilă a numărului de montări, nici la micşorarea scalei de producţie (după
cum spunea, cu altă ocazie, Magdalena Boiangiu, marea pierdere a acestui an,
dacă ai pica de pe Marte drept în mijlocul publicului unui spectacol românesc,
ai înţelege cu totul altfel definiţia termenului „criză“).
Criza s-a simţit, în schimb, în organizarea de festivaluri
(vom vedea dacă şi Festivalul Shakespeare de anul acesta, un eveniment de mare
amploare, va avea de suferit), în dispoziţia (oricum scăzută) a directorilor de
a miza pe artişti foarte tineri şi în supraaglomerarea, fără inventarea de
debuşee constructive, a şcolilor de teatru (finanţare pe număr de
studenţi=mulţi, foarte mulţi studenţi la toate clasele, mai ales la cele de
actorie).
Administrativ, însă, alegerile locale şi generale s-au
simţit mai abitir decît lipsurile financiare. Iar instituţia de spectacole
aflată cu adevărat într-o criză existenţială din care nu se întrevede ieşirea e
Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe – singurul teatru de limbă română
dintr-o zonă majoritar maghiară. Directorul teatrului, actorul Florin Vidamski,
şi-a dat demisia la jumătatea anului, după numeroase conflicte cu autorităţile
locale, legate de buget. După cîteva luni de interimat (al actorului Daniel
Rizea), cel care l-a precedat pe Vidamski, scenograful şi regizorul Horaţiu
Mihaiu, a cîştigat concursul pentru un nou mandat la conducere, dar situaţia de
facto e aceeaşi: primăria nu dă bani decît pentru salarii, în condiţiile în
care în minusculul oraş există un alt teatru, „Tamási Aron“, de limbă maghiară,
cu succese naţionale şi internaţionale.
Altfel spus, Sfîntu Gheorghe nu poate
susţine financiar două teatre, pe cel de limbă română nimeni nu şi-l doreşte,
nici public nu prea e (căci nici spectacolele nu prisosesc), dar el nu poate fi
închis din cauza implicaţiilor etnice. După plecarea de la Sfîntu Gheorghe a
directorilor Doru Mareş şi Radu Macrinici, Teatrul „Andrei Mureşanu“ e într-o
derivă totală, schimbă directorii ca pe mănuşi, iar singura soluţie e una pe
care, probabil, nici una dintre părţi n-ar accepta-o: ca instituţiei să i se
acorde tratamentul destinat teatrelor minoritare (dar cum să trateze un
minister al Culturii din România un teatru de limbă română ca pe unul
aparţinînd unei minorităţi, pe însuşi teritoriul naţional românesc?). Situaţia
e gravă, actorii – care nu joacă decît în spectacolele (două) ale lui Radu
Afrim, angajat (încă) acolo – sînt pe cale să părăsească teatrul, iar de
abordarea problemei toată lumea se fereşte ca de rîie.
La antipod, Teatrul Naţional din Timişoara e într-o etapă de
reconstrucţie identitară, incluzînd obţinerea a două noi spaţii de joc – fostul
manej al oraşului şi o sinagogă dezafectată. Botezat Sala 2, cel dintîi va fi
inaugurat oficial în ianuarie 2010.
Trenduri
Scena românească funcţionează într-un fel de contratimp cu
cea internaţională, şi cam totul pleacă de la opţiunile dramaturgice. Aşa că:
în timp ce trendul actual (care nici nu mai e aşa actual, de vreme ce ţine de
ani buni, deci uitaţi că vorbim despre anul 2009) naşte şi duce în scenă o
dramaturgie contemporană în care textele cu două-trei personaje (sau de-a
dreptul – blasfemie! – monodrame) sînt bine reprezentate, în România,
regizorilor li se cer distribuţii mari (şapte personaje se cheamă deja a face
economie) – pentru că actorii angajaţi sînt mulţi şi trebuie să joace, iar
scenele sînt mari şi trebuie umplute cu oameni şi decor. Există două mişcări
alternative la sistemul public repertorial – sistemul underground/independent,
care, din raţiuni financiare, virează tot mai mult dinspre experimental spre
divertismentul de public tînăr (clasa mijlocie în devenire, momentan boemă), şi
sistemul producţiilor „cu impresar“, spectacole lejere, pe texte (comedii) clasice,
cu actori populari în distribuţie, jucate la Palatul Copiilor, în Case ale
Sindicatelor etc. şi care fac, deci, concurenţă montărilor la scară mare ale,
de pildă, Teatrului Naţional din Bucureşti (publicul aparţinînd clasei mijlocii
fără pretenţii intelectuale, dar cu educaţie). Nici unul dintre sisteme nu e
prielnic noului, care nu satisface orizontul de aşteptare cel mai comod al
publicului.
Repertoriile teatrelor de stat, în materie de dramaturgie
contemporană, sînt făcute absolut aiurea, iar acelaşi text, uneori
nereprezentativ, e montat succesiv, de mai mulţi regizori, în mai multe teatre
(şi în şcolile de teatru). De ce? Pentru că nu există nici măcar umbra unei
circulaţii a textului nou în cultura română: piesele străine nu se publică,
deci nimeni n-are interes să le traducă doar de amorul artei (decît dacă e
plătit prin programele institutelor străine, iar asta se întîmplă doar cu
francezii, nemţii şi scandinavii), aşa că alegerea depinde de timpul şi
abilitatea regizorului (ambele limitate) de a citi în limbi străine.
(Paranteză: Un corpus de texte publicate poate lansa o dramaturgie naţională,
exemplul pe care-l cunosc cel mai bine fiind cel al antologiei de piese
poloneze contemporane Made in Poland – în 2009, toate au fost citite în
lectură, montate la radio sau în universităţi de teatru, propuse de regizori în
teatre, deşi teatrul polonez de azi nu e nici pe departe cunoscut sau faimos în
România.)
Dramaturgia autohtonă e, în continuare, la limita
subzistenţei şi nu-şi va schimba condiţia, avînd în vedere nu atît lipsa de
interes, cît lipsa de finanţare (şi de idei). Problema e, însă, şi slaba
capacitate a artiştilor tineri de a-şi inventa medii proprii de manifestare (cu
excepţia celor de la TangaProject şi Ofensiva Generozităţii, care s-au orientat
către o pînă acum inexistentă „artă activă“ – o artă cu implicaţii direct
comunitare). Nu există, practic, exemple de cooperare artistică între oameni de
teatru şi artişti vizuali, de pildă, iar practica performance-ului e mai
degrabă vag cunoscută din cărţi. Inerţia face ca toată lumea să fie dependentă
de sistemul repertorial (cu soluţiile de avarie enumerate mai sus, la capitolul
alternative), iar asta blochează, în primul rînd, intrarea în circuite
internaţionale. Oricît ar fi de proteguitor sistemul teatrelor publice, el nu e
nici pe departe o plusvaloare în sine – aşa cum funcţionează în România, el
asigură legătura cu o comunitate, nu cu discursul artelor spectacolului la
nivel internaţional.
Fapte bune (on-line)
În afara faptului că revista www.Scena.ro, al cărei număr-pilot
a apărut la ediţia din 2008, a intrat definitiv pe piaţă, cu frecvenţă o dată
la două luni (propunînd, astfel, o oarecare tensiune pe piaţa publicaţiilor
româneşti de teatru, unde pînă acum nu exista decît Teatru azi), o altă revistă,
de astă dată on-line, a început să fie editată (la iniţiativa lui Valentin
Nicolau şi a Editurii Nemira): www.yorick.ro. Revista e făcută de oameni venind din
presa scrisă, deci, structura ei e clasică, e însă mult mai înclinată, decît
cele create de critici, spre o atitudine „prietenoasă“ faţă de artişti –
mediind, într-un mod, să zicem, mlădios, între lumea teatrului şi cea a
spectatorului (e, aşadar, o revistă de teatru cu dicţionar cultural inclus).
Tot în 2009 a apărut şi primul portal românesc de teatru
radiofonic, www.eteatru.ro. Portalul difuzează spectacole din Fonoteca de Aur a
Radiodifuziunii şi are cicluri dedicate unor actori, regizori, dramaturgi
(intră, într-un fel, în concurenţă cu seria de CD-uri de spectacol editate, în
ultimii ani, de Casa Radio, dar, poate, asta e numai o aparenţă; de altfel,
receptarea e alta pe CD şi on-line). Cele două site-uri sînt primele care
anunţă, pe fondul restrîngerii articolelor despre teatru din cotidiene şi a
pieţei editoriale în general, o orientare spre Internet a mediului teatral –
deocamdată, apelînd la formate tradiţionale, dar cu potenţial de adaptare a
artei spectacolului la viaţa printre noi tehnologii.
Ce ne aşteaptă
Ediţia din 2010 a Festivalului Naţional de Teatru (FNT) va
fi ultima semnată de Cristina Modreanu, în calitate de director artistic şi
selecţioner unic.
Următorul selecţioner (poate unul unic, poate un comitet de
selecţie) va fi numit de un nou preşedinte al Uniunii Teatrale din România. Noi
alegeri pentru conducerea Uniter sînt programate pentru septembrie, iar
actualul preşedinte, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion
Caramitru, a anunţat la ultima şedinţă a Senatului organizaţiei că nu
intenţionează să candideze din nou.
De preşedintele Uniunii depind numirea juriilor pentru
Premiile Uniter şi cea a selecţionerului FNT. Deocamdată, nu se vehiculează
nici un nume, dar el va trebui să fie cel al unei personalităţi teatrale
recunoscute, care să poată fi un vector de imagine pentru instituţie şi pentru
breasla teatrală. Dacă asta va mai conta, în viitorul apropiat.
Top 5
(ca să ne ia vertijul)
n Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov (regia Alexandru Tocilescu,
Teatrul de Comedie, Bucureşti)
n Footage, un performance de Nicoleta Esinencu (Mobile
European Trailer Theatre/ Club 513, Chişinău)
n Piaţa Roosevelt de Dea Loher (regia Radu Afrim, Teatrul
Naţional Timişoara)
n Pyramus&Thisbe 4 You după Shakespeare (regia Alexandru
Dabija, Teatrul Odeon, Bucureşti)
n România! Te pup de Bogdan Georgescu (regia David Schwartz,
Teatrul Naţional Iaşi)
n Turneu la ţară. I am special, o iniţiativă comunitară a
lui Bogdan Georgescu (Ofensiva Generozităţii, Bucureşti)
(în ordine alfabetică)
La sfîrşitul lui 2009, un grup de critici (membri ai
critica_azi, un forum de comunicare între teoreticieni ai teatrului), împreună
cu revista Scena.ro, au iniţiat un newsletter (primul destinat nevorbitorilor
de română) cuprinzînd evenimente relevante (sub aspectul… exportabilităţii) din
teatrul românesc. Cei care doresc să intre în contact cu noi ne pot scrie pe
adresa de mail: critica.azi@gmail.com.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters