OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul ACT
Compania „Teatrul Inexistent“
Viata lui Helge de Sibylle Berg
Traducerea: Victor Scoradet
Cu: Daniel Popa (Helge), Dana Voicu (Frica lui Helge), Oana Tudor (Tina), Ionut Kenski (Frica Tinei), Rares Pirlog (Moartea), Iuliana Margarit Necula (Doamna Dumnezeu), Clara Flores (Helga), Edi Jighirgiu (Helmut), Ilinca Atanasiu (Sora medicala), Daniel Iancu (Tapirul), Raluca Botez (Caprioara), Alexandru Gheorghiu (Hirciogul), Andrei Radulescu (Mica zi de luni, Fata din bar)
Regia: Theodora Herghelegiu
Scenografia: Mihai Pacurar si Delia Tancau
Coregrafia: Silvia Calin
Muzica originala: Sorin Romanescu si Mihai Iordache; aranjament muzical: Cosmin Sofron


Lipsita de mijloace financiare, traind numai prin entuziasmul membrilor sai si cu sprijinul modic al citorva institutii, si acelea numarabile pe degetele de la o mina, Compania „Teatrul Inexistent“ se incapatineaza – si asta de ani de zile – sa existe. Dupa un spectacol cel putin amuzant – Zadarnicele chinuri ale unui scenarist –, cu o soarta deloc norocoasa (vezi cele doua reprezentatii si lipsa a sute de dolari pentru inchirierea unui spatiu de joc), compania revine cu o noua premiera, la Teatrul ACT: Viata lui Helge, o productie aflata sub semnul polemicii. De la ironie fina la batjocura, regizoarea ia in raspar societatea de tip mediatic de astazi, mergind pina la a parodia chiar propria-i profesie si lume. La prima vedere insa, caci ceea ce propune devine mult mai complex, dezvoltind paliere multiple de receptare.

Montata in premiera in 2000 la Bochum Theatre, povestea, istorisind o incursiune pe tarimul umanului, capata aici valente comico-grotesti, dantuind caraghios pe muchia de cutit a naratiei unei „vieti mici si absolut normale de om“, in alb si negru, frumos ambalata in carton cosmetizat, aidoma delicioaselor floricele de porumb in cutii mici, medii si mari, numai bune de rontait urmarind un film siropos, intrerupt de reclame stupide pentru produse nefolositoare. Si atunci cind cititul unei carti devine o activitate prea istovitoare si care, Doamne fereste!, strica si ochii, o distractie pe cinste poate fi obtinuta, contra unei sume nu tocmai de neglijat, acasa, in „subsolul pentru party-uri“, special amenajat.
Intr-o posibila lume viitoare, eroii desenelor animate, si asa scortos-violent reprezentati, cu trasaturi rigide, eroi duiosi si simpatici altadata, isi iau lumea in cap atunci cind regizorul-povestitor gaseste un alt job, bine platit. Basmele devin tot mai realiste atunci cind efectele evolutiei tehnologice fac sa apara, precum medalia cu al sau revers, degradarea, involutia umanitatii ajunse sa „traiasca“ intr-o imensa, paradisiaca altfel, gradina zoologica...
Sa fie acestea coordonatele comediei muzicale propuse de Theodora Herghelegiu? Sa fie basm? Ori drama SF? Ceva din toate acestea. Si utopie negativa pe deasupra...

Cind Internetul nu-i mai distreaza, iar spectacolul de orice fel ajunge in planul doi, suportat fiind doar pentru placerea antractului, eroii nostri, dintr-un timp viitor nu tocmai usor de precizat, isi comanda distractia la ei acasa. Acesti simpatici homo animalicus pot apela pentru asta la personaje specializate a caror meserie este aceea de a inscena, nu neaparat destine, fie ele marete sau de doi bani, cit cadrul necesar evolutiei lor imediate. Doamna (!) Dumnezeu si al sau partener, Moartea, isi pot permite sa puna pariuri, sa creeze, din distractie si pentru distractie (dar si pentru ca job-ul le-o cere), o lume in care actorii devin actanti ai vietii, ai unei vieti obisnuite, derulindu-se pe imensul ecran, translucid si fragil, al unui ipotetic televizor a carui „pelicula sticloasa“ te fereste de orice neplaceri ori implicatii. Interactivitatea nu este insa exclusa aici, intr-un univers straniu in care public, actor si regizor sint cu umor ironizati. Vrind sa „invete cite ceva despre predecesorii lor“ si nimic de la ei, cuplul Tapirul-Caprioara – el patron de societate comerciala, ea casnica si exagerat de pudica –, rontaind nu popcorn, ci morcovi cu biscuiti, „comanda“ o poveste simpla, „fara sex“..., ce se va dovedi ca seamana, de altfel, foarte bine cu propria lor existenta.

Comod instalati, ei vor privi, comenta, intrerupe ori propune derularea mai rapida a evenimentelor, in functie de cit de interesanta sau nu se dovedeste actiunea. Ca intr-un prolog de emisiune de divertisment apar, in acorduri de vesel cintec italian, actorii-personaje, marionete uniformizate de albul dubios de spalacit al costumelor, dar si de lipsa de imaginatie a celor doi „regizori“ ai povestii in a le da o personalitate sau macar nume distincte (caci intre Helga, Helmut si Helge nu e prea mare diferenta...). Ramasitele inceputurilor televiziunii de oriunde, dar mai ales autohtone, vin acum sa amuze epoci viitoare. Rigizii interpreti de altadata, cu ale lor romante acum desuete, coregrafiile cu schema fixa deschid calea unei povesti vorbind despre o viata terna, aparent normala, in care personajele sint cumplit de singure. O viata cu indoielile, cu neputintele si cu spaimele ei – de intuneric, de lipsa de afectiune, de rutina cotidiana...

Astfel, mecanismul existentei umane este descompus cu o dezinvoltura uluitoare. Oameni obisnuiti si nu prea, apatici in incapacitatea lor de a avea sentimente, si nu dintr-o cine stie ce lovitura a sortii. Isterici in lipsa lor de curaj de a lua decizii sau chiar de a trai. Un cuplu conventional, in care ea are probleme cu „drenajul limfatic“ sau cu horoscopul zilnic, dorindu-si „macar o data un sentiment placut“, considerind ca „merita o alta existenta“, iar el, un ins care „s-a nascut deja obosit“, visind la linistea inactivitatii si la beneficiile lui „a nu trebui sa iau nici o decizie“. Venirea pe lume a lui Helge nu are darul de a mai „inflori“ atmosfera familiala. O problema in plus, aceasta pacoste de copil, necomunicativ, prea devreme infricosat de propria-i Frica, sosita repede, precum ursitoarele constiincioase, spre a-i indruma chiar si trairile, emotiile... si fricile.
Nimic mai simplu, caci si asta e o meserie, un job ca oricare altul. Daca Doamna Dumnezeu ori Moartea sint capabile, prin „datul profesiei lor“, sa creeze o lume, Frica lui Helge, regizor-asistent in aceasta poveste, poate crea, la rindul sau, „sfaturi de urmat“ pentru „clientul“ sau, facind echipa buna cu Frica Tinei, o adolescenta mult prea romantica, care viseaza la calatorii si intimplari marete.

Cu o mama plecata „sa-si refaca viata“, ramas cu un tata care innebuneste, Helge – atras mai mult de... pisici, in lipsa unei partenere cu care sa poata comunica – cauta totusi senzationalul. Fiti linistiti, nu-l gaseste. Nimic surprinzator in aceasta poveste... E doar o viata „mica si absolut normala de om“. Sfirsitul povestii „povestite“ sub forma de spectacol de divertisment pentru tapirul-patron si a sa sotie-caprioara (vizitati, in trecere, de hirciogul-smecheras de cartier, cu fite si bani, altfel zgircit si cam timpitel) trebuie sa fie unul cit se poate de previzibil: iubirii pentru Tina ii urmeaza plictiseala, rutina, instrainarea, naruirea viselor, hazardul, batrinetea pe un pat de spital, cu asistente satule pina peste cap de job-ul lor. Avem de-a face cu o alegorie a vietii si a mortii, un basm dedicat adultilor, caci adevaruri crude iti sint aruncate in fata. Alienarea, ratarea, ambitia, frica, dragostea si neputinta sint pigmentate cu umor negru. Nici sarcasmul nu lipseste, nici imposibilul ajuns gest cotidian, in timp ce personaje reale sint aruncate intr-o lume fantastica.

Povestea ca povestea, dar antractele fac deliciul privitorilor. Spectacolul este intrerupt la cerere de „pauze publicitare“, intr-un festin al „eliberarii conditionate“, in care regizori (de data aceasta) si public se intrec in a-si etala „curiozitatile“ interpretative. Regizoarea propune un entertainment cu diverse concepte si stiluri artistice, se distreaza pe tema relatiei public-actor-regizor, dar si pe cea a calatoriei, ca sa nu mai vorbim de fina ironie atunci cind vine vorba de media de astazi, cu accent pe televiziune si pe nelipsitele reclame. Totul intr-o poveste desfasurindu-se pe multiple planuri, adesea intretaiate sau „curgind“ in paralel, cu situatii si stari mereu pe muchie de cutit, mereu supravegheate, fara sa cada in patetic ori melodramatic.
Comicul textului este accentuat gratie talentului, vervei si poftei de joc ale unei echipe de actori destul de numeroase dat fiind spatiul mic de joc, actori care amplifica hazul povestii, facind-o posibila si, de ce nu, credibila.