OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Anul acesta, 14 teatre din cinci ţări (Finlanda, Franţa, Japonia, Ungaria şi România) au conturat desenul punctelor de forţă ale interesului întru cercetare şi imaginare a viitorului pe termen scurt şi mediu. Din acest punct de vedere, pentru o majoritate „confortabilă“ a evenimentelor spectaculare, semnul distinctiv a fost, totuşi, confortabilul. Cu siguranţă nu ar strica depistarea de spaţii speciale, neconvenţionale, care ar ajuta/potenţa anumite tipuri de propunere. Pe de altă parte, în ultimii ani, interesul unei părţi a celei mai tinere generaţii pentru opţiunea socializantă (de multe ori ţinînd mai degrabă de falanster socialist decît de specific artistic) şi funcţiile corolare ale gestului teatral nu mai lasă loc şi timp pentru cercetare instrumentală. Nu sînt însă foarte sigur că vina este a unei, să zicem, inevitabile oboseli şi schimbări istorice/generaţionale de paradigmă, cît a apariţiei unor guru marcaţi de mediocritate şi ajunşi, printr-un nefericit concurs de împrejurări, în postura de formatori.

 

Cît priveşte textele noi despre care cred că pot fi incluse la acest capitol, am notat Făptaşul lui Doru Fârte, după Peter Shaffer, povestea unui conflict imploziv cam prea liniară, One Life Show, în regia lui Claudiu Pintican, după Mihai Ignat, duet vesel, posibil, al regizorului cu Ionuţ Mateescu, Sufleurul fricii, elegant exerciţiu demonic, din poignet, al Ioanei Crăciunescu, după Matei Vişniec, în viziunea lui Gérard Audax, sau Şi mîine e o zi, impresionantă demonstraţie de forţă şi de maturitate artistică a Aurorei Prodan sub bagheta lui Anton Tauf, spectacol de impact teribil pentru o anumită categorie de public, uneori, însă, cu tuşele prea îngroşate. În cazul Copilului rece, montat la Baia Mare de Cristian Ban, după Marius von Mayenburg, şi al Copilului acesta, după Joël Pommerat, regizat de Vlad Massaci la Oradea, lucrurile sînt ceva mai complicate. PrimulCopil… e al umorului negru, al doilea – al studiului de caz, primul ne aduce „alte cupluri – alte plictisuri“, secundul, „alte cupluri – alte războaie“, în ambele însă cuplurile şi, pe cale de consecinţă, familiile maschează, sub propriile ipostaze personalizate ale convenţiei de ipocrizie socială, şiruri de obsesii şi frustrări. Pentru ambele funcţionează, cred, o replică din textul lui Pommerat: „Nu te-am ales eu“, citibilă şi drept: „Nu m-am ales eu“.

 

În orice caz, în enumerarea de mai sus, spectacolul lui Vlad Massaci e cel mai aproape de o a doua serie, cea a textelor noi, în care viziunea scenică inovatoare e la paritate cu instrumentarul deja clasicizat: Un cuplu de români amărîţi, vorbitori de polonă, după Dorota Maslowska, montat la Naţionalul din Tîrgu Mureş – Trupa „Tompa Miklos“ de Theodor Cristian Popescu, Sufletul. Puncte de veghere, după Dimitre Dinev, de la Teatrul din Brăila, în regia lui Radu Afrim, şi Decalogul după Hess, text al Alinei Nelega generînd un recital/o probă de virtuozitate al lui Harsányi Attila, în regia lui Tapasztó Ernö, producţie a Companiei „Aradi Kamaraszinház“ şi a Bazei Teatrale de la Zsámbék. În cel dintîi, povestea de o noapte a unei fraudări etnice (un cuplu polon accidental şi regulamentar drogat – excelenţi actorii Nagy Dorottya şi Botond Benedek, nu mai puţin colegii lor de scenă – îşi asumă românitatea pentru a-şi justifica euforia paşnică, pînă la urmă, dar în răspăr cu norma) se încheie exploziv, făcînd un salt în negurile etnogenezei printr-o hotărîtă, dar şi ameninţătoare în combinaţia ei sonoră execuţie a dansului Căluşarilor. Comedia neagră şi evident balcanică a lui Radu Afrim, nu din altă parte tematic, dar, evident, din cu totul altă zonă stilistică, se distrează cu moartea ca pe crucile de la Săpânţa, plimbînd absurdul pe spaţii mici, exorcizînd spaimele, însă nefăcînd economie de finaluri. În fine, Hess-ul lui Harsányi Attila e un răspuns de altă natură la cel văzut în aceeaşi Sală Studio a Teatrului din Baia Mare, acum un an, cu Nicu Mihoc. Atunci, un Hess seniorial, sub care colcăia vocaţia crimei, acum, unul butucănos, biblic ar sugera secvenţialitatea de porunci, o Biblie însă a verminei asociabile cărnii tocate pentru ultima cină de taină a propriei nebunii.

 

O a treia categorie de montări în Festivalul Atelier a fost şi cea mai apropiată de pariul evenimentului şi, din punctul meu de vedere, cuprinde numai două spectacole: Oo!, deja celebrul spectacol al lui Alexandru Dabija după Creangă, ridicat pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, şi Cameristele, viziune a lui Radu Dinulescu, în producţia Companiei „Aradi Kamaraszinház“ şi a Bazei Teatrale de la Zsámbék. Cum despre cel dintîi comentariile nu lipsesc, ar fi de adăugat doar că nimic din savoare şi energie nu s-a pierdut, ba chiar pare o structură teatrală cu vocaţia/secretul revitalizării augmentative perpetue. Cameristele lui Radu Dinulescu sînt toate trei şi pe deplin motivat scenic… camerişti: Harsányi Attila, Tapasztó Ernö şi Lovas Zoltán. Toţi trei jucînd cu o forţă deosebită, într-un ambient cromatic şi multimedia perfect stăpînit, pendulînd perpetuu între real şi ficţiune, dublînd ficţionalul sexual prin exerciţiul real al crimei, al jocului sado-maso, transformînd apocaliptic finalul picăturilor de otravă din ceaşca de ceai, fiindcă orice sfîrşit personal e identic cu sfîrşitul lumii.

 

Încă trei spectacole, consider eu, au mai răspuns exact pariului festivalului: dinspre teatrul-dans şi cel gestual, Playground-ul propus de Bozsik Yvette la Teatrul Figura Studio din Gheorgheni, spectacolul de umbre şi eliberare a fanteziei de forme dinamice Amor Omnia, montat de cuplul bulgar Jeni Paşova – Peter Paşov la Teatrul Maghiar din Timişoara, şiFinnphonia 5.0, spectacol de poezie cu suport muzical şi filmic, produs de European Theatre Collective din Helsinki, cu doi foşti actori ai Teatrului din Sf. Gheorghe (David Kozma şi Romulus Chiciuc) şi cu finlandezul Timo Pekka Luoma. Dacă ultimul s-a dovedit un eşec previzibil (dovedind naivitate de filmare, excese de voce etc.), celelalte două au fost exemplare, cu unele lungimi, totuşi, în cazul spectacolului timişorean.

 

Premiile Festivalului Atelier 2011 – Baia Mare

• Premiul pentru cel mai bun recital actoricesc

Harsányi Attila pentru rolul Rudolf Hess din spectacolul Decalogul după Hess, Compania de teatru „Aradi Kamaraszinház“ și Baza Teatrală de la Zsámbék

• Premiul pentru cel mai bun coregraf

Bozsik Yvette pentru spectacolul Playground, Teatrul Figura Studio din Gheorghieni

Armand Richelet-Kleinberg pentru spectacolul Tovarășul de drum, Teatrul de Marionete, Arad

• Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar

Corina Cernea pentru rolurile din spectacolul Copilul acesta, Teatrul de Stat Oradea – Trupa ”Iosif Vulcan”

• Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar

Lovas Zoltán pentru rolul Madame din spectacolul Cameristele, Compania de teatru Aradi Kamaraszinház și Baza Teatrală de la Zsámbék;

• Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal

Liliana Ghiță pentru rolul Sladka Srebreva din spectacolul Sufletul. Puncte de veghere, Teatrul ”Maria Filotti”, Brăila

• Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal

Botond Benedek pentru rolul din spectacolul Un cuplu de români amărâți vorbitori de polonă, Teatrul Național Târgu Mureș - Trupa ”Tompa Miklos”

• Premiul pentru cel mai bun regizor

Theodor Cristian Popescu pentru spectacolul Un cuplu de români amărâți vorbitori de polonă, Teatrul Național Târgu Mureș - Trupa ”Tompa Miklos”

• Premiul special al juriului

Se acordă spectacolului Playground, regia Bozsik Yvette, Teatrul Figura Studio din Gheorghieni

• Marele Premiu ”Atelier” pentru cel mai bun spectacol

Oo!, regia Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț