OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Actorii sint subiecte vii, supuse ca noi toti derularii timpului, confruntate cu personaje care sint definitive. Teatrul e fondat pe aceasta unitate fundamentala intre eternitatea rolurilor si disparitia progresiva a actorilor. E important de analizat cum regia, mai mult sau mai putin explicit, joaca si integreaza virsta actorului. In textele clasice, pina si in textele contemporane care pastreaza inca ideea de personaj, indicatiile didascalice dau anumite indicatii privind virsta personajului. Exista o virsta textuala si, pe de alta parta, o virsta biografica – a actorului care interpreteaza rolul. Problema care se pune este intilnirea acestor virste si felul cum ea se realizeaza.

Mai mult decit atit, ma intereseaza virsta creata de regizor, pe care am numit-o virsta dramaturgica, cea cu care creatorul spectacolului alege sa lucreze. Virsta dramaturgica e o constructie pe care se fundamenteaza un rol sau un spectacol. Regizorul, lucrind si modificind imaginea pe care o avem despre virste, transforma interpretarea personajului. Raportul virsta personajului/ virsta actorului este fondat pe similaritate sau pe distanta. Diferite estetici sint in joc: fie naturalismul fizic (Julieta vazuta de Zefirelli, Phedra lui Vitez), fie un artificiu mai mult sau mai putin explicit (intentia de a juca Racine cu actori batrini). Numai daca alegerea virstei este o alegere dramaturgica, afirmata, asumata si lizibila se poate produce reinterpretarea operei. Ceea ce se indeparteaza de practica veche a mentinerii intr-un rol (Olga Knipper care joaca patruzeci de ani rolul Liubov) sau de distribuirea unui actor dupa notorietatea sa (Sarah Bernhardt, la saizeci de ani, il joaca in travesti pe Lorenzaccio. O estetica a falsului fondata pe prezenta unei actrite mitice).

Ni-l putem imagina pe Gérard Philipe batrin? Mitul este intretinut de imobilizarea intr-o tinerete eterna.
Trecerea anilor: actorul prizonier imaginii sale mentale si dificultatile de a face fata acestei treceri. Apare aici lupta cu imaginea mentala: cazul lui Hughes Quester in Sase personaje („nu incerca sa faci pe tinarul printre tineri“, ii spune regizorul). O renastere venita din acordul cu virsta. De asemenea, in Hamletul lui Warlikovski, Gertrude era jucata de o actrita care fusese cindva intruparea frumusetii poloneze si devenise intre timp excesiv de grasa, ea insasi nemaiputindu-se suporta. Mutatiile foarte violente in imaginea mentala a actorului nu pot fi percepute decit de un spectator local, care a vazut actorul intr-un alt stadiu al biografiei lui si il descopera acum cu totul altul. Warlikovski se joaca cu imaginea mentala si cu imaginea publica a unui actor. Rolul regizorului este de a elibera actorul, de a-i permite sa treaca dintr-o virsta in alta.

Functia regizorului este de a-l face pe actor sa inteleaga ca rolurile sint eterne, dar el trebuie sa se schimbe. Este o functie analitica.
Actorul batrin este memoria scenei (Minetti in Faust, actrita germana nazista in Quartett, Catherine Samie in Savannah Bay de Eric Vignier). In Orient, se impune cultul actorului batrin: „o sa moara in curind, este cu adevarat mare“. Asta presupune dobindirea unei tehnici si, in acelasi timp, depasirea ei, uitarea ei. Rolul este, intr-un fel, dincolo de orice tehnica.
Frumusetea unei scene care reuneste curcubeul virstelor face ca scena sa devina simbol al vietii. Se remarca astfel o atitudine contrara institutionalizarii „tinerismului“, mai ales atunci cind exigentele fizice ale esteticii dezvoltate nu cer acest lucru in mod imperativ. La Fomenko, tinerismul a devenit cliseu.

El capata un sens polemic pe scena rusa dominata de o adevarata gerontocratie, dublu al gerontocratiei cultivate de puterea sovietica. Fomenko a facut la un moment dat un Ostrovski cu o clasa de actori de 25 de ani, care doar indicau personajele. O clasa de conservator ne arata cum joaca personaje batrine. Obiectul spectacolului era tocmai aceasta afirmare a tineretii generale a distributiei. Andrei Serban in spectacolele sale de la Piatra Neamt, cit si in cele cu Trilogia antica americana a pus in scena tocmai acest lucru. Punerea in scena a virstei nu e neaparat legata de raportul virsta textuala/ virsta biografica, cit de raportul cu unitatea generationala a distributiei. Gaudeamus al lui Dodin e un spectacol facut de clasa de conservator a regizorului. Ceea ce mi se pare semnificativ din punctul de vedere al relatiei cu virsta in diverse optiuni regizorale este faptul ca regizorii incearca si reusesc de foarte multe ori sa puna in scena in mod literal transformarea virstei.

Ei arata nu un actor care imbatrineste, recurgind la machiaj, ci isi propun sa reflecte, gratie mai multor actori, trecerea unui personaj de la o virsta la o alta virsta. Peter Stein, cind a montat Peer Gynt, l-a facut cu cinci Peer Gynt. Intr-un fel, prin multiplicitatea corpurilor, se povestea traversarea virstei unui personaj. Astfel, virsta nu este jucata, nu este construita de un actor, ci este explicit reprezentata pe scena de un regizor.
Poate actorul sa joace orice, indiferent de virsta? Brook nu crede acest lucru si pentru Lear foloseste un actor care a parcurs diverse etape ale existentei. Experienta lui este tot ceea ce conteaza.
Actorii de la Schaubühne au ajuns la concluzia ca nu aveau experienta necesara ca sa joace dintr-o data Cehov si, pentru a se pregati, decid sa treaca mai intii prin Gorki.

Teatrul propune prezenta actorului ca incarnare a memoriei. Un actor batrin cunoscut aduce cu el pe scena un fragment din istoria teatrului. Actorul batrin povesteste ceva ce depaseste faptul teatral.
Virsta te lasa sa vezi, nu sa-ti imaginezi anumite date ale personajului. Nu iti imaginezi un om batrin sau tinar, il vezi.
Uneori, actorul isi depaseste rolul. Gábor Tompa povestea ca in rolul lui Firs distribuise un actor batrin si, de fiecare data, se intreba daca el va putea duce pina la capat ceea ce avea de facut. Gina Patrichi i-a spus lui Mihai Maniutiu ca era prea batrina pentru a o juca pe Cleopatra. Ei decid atunci sa construiasca intregul spectacol in jurul acestei idei: e vorba de pasiunea Cleopatrei pentru Octavian. Totul se joaca pe aceasta ultima deflagratie erotica.

Cel mai intens si mai bogat moment este atunci cind scena reprezinta o oglinda a virstelor, cind avem, deopotriva, tineri si batrini. Atunci, pe scena, regasim ceea ce spune Jacques Melancolicul in Cum va place, faptul ca omul trebuie sa treaca prin toate virstele. Doar scena poate arata dintr-o data, brusc, toate virstele reunite. In scena finala din Sluga la doi stapini, Arlechino isi descopera virsta scotindu-si masca: e un om batrin printre partenerii sai tineri. Astfel, teatrul devine o parabola a virstelor.
Este mult mai interesant sa aduci in prim-plan virsta unui actor decit sa intreti iluzia tineretii sale.
Virsta este armonica unui rol, spune P. Le Mauff.