TEATRU. Vocile

Autor: Eugenia Anca ROTESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

- Teatrul pentru copii şi tineret Gong, Sibiu

Voci

Scenariul: Alina Nelega

Regia: Gavril Cadariu

Scenografia: Roua Vasilescu

Cu: Monica Baldea, Angela Paskuy

Asistent scenă, mînuitor obiecte animate: Ştefan Baroană

Regia tehnică, mînuitor obiecte animate: Daniel Neagu

Sunet, video: Claudiu Rusu

Light-design: Stelian Ciora

Spectacolele de animaţie pentru adulţi sînt rara avis în peisajul nostru teatral, oricum nu foarte diversificat. Genul este perceput, o ştim cu toţii, ca funcţionînd doar pentru preşcolari şi şcolari mici. Regizorul Gavril Cadariu infirmă încă o dată prejudecata, reafirmîndu-şi gustul pentru experiment şi alternativă. Dovezi incontestabile în domeniu stau deja SSS (Social Sound System) şi Zurinka, spectacole realizate cu cîţiva ani în urmă la Teatrul Ariel din Tîrgu Mureş.

Voci, premiera stagiunii trecute de la Teatrul Gong din Sibiu, întăreşte această opţiune. Lucrează, ca de obicei, în echipă cu dramaturgul Alina Nelega, care se regăseşte acum în calitate de autoare a scenariului ce stă la baza unui spectacol nonverbal, dar extrem de bine articulat. Dialogurile se poartă dincolo de cuvinte, la nivel vizual, iar nuanţările sînt construite regizoral din planuri ce alternează sau se suprapun. Complexitatea unui parcurs de o viaţă, cu toate vîrstele şi încercările sale capătă astfel relief. Realitate şi vis, năzuinţe şi (ne)izbînde, gînduri şi emoţii prind forme variate. Sînt cînd ferme şi clare, cînd transparente năluciri ori culori mereu schimbătoare. Multitudinea mijloacelor utilizate permite crearea unor perspective diferite, încadrate însă între două imagini fixe. Spectacolul se rotunjeşte între două portrete de fată cu figuri imobile, cu ochii larg deschişi. Privirea amestecă greutatea de a (se) relaţiona cu exteriorul cu o uşoară încordare, uimită parcă de sunetele ce răzbat din interior.

Într-adevăr, regizorul pune în prim-plan nu atît întîmplările prin care trece eroina ce traversează o existenţă în căutarea sinelui, cît emoţiile şi gîndurile acesteia, felul în care resimte un drum presărat cu episoade de neocolit – copilăria cu jocurile ei, adolescenţa şi iubirea, naşterea şi moartea, dar şi cu accidente de parcurs. Dimensiunile interioare, rezonanţele intime, proporţiile subiective ale evenimentelor şi ale raporturilor cu lumea constituie materialul său de lucru, substanţa din care se naşte poezia şi melancolia acestui spectacol. De aici vin vocile care clocotesc şi strigă, şoptesc şi se roagă, cheamă în ajutor şi suspină, gem şi susură, plîng şi cîntă. Le materializează pe toate prin semne şi obiecte animate sau în irizaţii de lumină şi culoare. Sînt, rînd pe rînd, măşti albe, fără expresie, într-un frămîntat osuar, hăinuţe de copil pe o frînghie zglobie, un căruţ înecat în fum de ţigară, mere autentice pentru o prea serioasă joacă de-a iubirea, indivizi uniformizaţi mărşăluind într-o cadenţă traumatizantă, o rîşnită care macină şi deformează, gheare lungi şi mîini descărnate, făpturi ameninţătoare şi spinări ce se îndoaie progresiv, pustiuri întregi de nisip revărsat pînă la sufocare, flori în petale ca lacrimile căzînd peste rochiţă.

Regizorul Gavril Cadariu şi scenografa Roua Vasilescu jonglează cu dimensiunile acestor obiecte, între care sînt stabilite proporţii ce nu urmează neapărat comparaţiile fireşti, ci redau anvergura emoţiilor resimţite de protagonistă în cursul experienţelor trăite. Se ajunge astfel de la obiecte miniaturale (omuleţi stilizaţi din linguri) pînă la reprezentarea întregului prin părţi. Aceeaşi logică stabileşte şi poziţia lor în scenă. Obiectele realităţii se regăsesc central, cele ale visului şi ale gîndului îşi au locul într-un fel de fereastră depărtată şi situată la înălţime, unde lumina alternează culori, le topeşte unele în altele şi le transformă continuu, iar cele de dincolo de lume apar în spatele unor perdele de o întunecată transparenţă. Tot astfel stilul şi înfăţişarea vin din reprezentările pe care toate aceste întîmplări, persoane şi obiecte le capătă în mintea eroinei. Uneori, ele sînt conforme cu realitatea, alteori însă sînt alterate, transformate de mecanismele de nestăpînit ale inconştientului în apariţii mai ales sumbre.

Protagonista este personificată printr-o rochiţă, ca pentru a sugera că, în străfundurile fiinţei sale, ea rămîne mereu un copil, în confruntarea adesea disproporţionată cu evenimentele ce-i marchează viaţa. Sînt semnificative scenele în care rochia este mînuită cu fire lungi din ambele laturi ale scenei, descriind astfel, printr-o tehnică inedită, un drum anevoios şi ezitant, obstacole şi pericole, căderi şi reveniri.

Sînt formule scenice proprii unui teatru de animaţie modern, care angajează total protagoniştii. Ele implică o foarte bună tehnică în arta păpuşărească, dar şi o prezenţă scenică expresivă. Plastica şi mobilitatea celor două actriţe – Monica Baldea şi Angela Paskuy, secondate cu precizie în animarea obiectelor de Şerban Baroană şi Daniel Neagu – formează o distribuţie ce răspunde exigenţelor ridicate ale montării.

Teatrul Gong înscrie astfel în repertoriul său un rafinat spectacol pentru tineret şi adulţi deopotrivă.

Recomanda articolul prin: