OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Altfel spus, la final de septembrie a deschis stagiunea cu două premiere, una – Gulliver în ţara Liliput – destinată copiilor, cealaltă – Welcome to Romania – un spectacol pentru adulţi pe un text scris şi montat de Theo Herghelegiu.

 

Gulliver…, regizat de Gabriel Apostol, unul dintre „oamenii de bază“ de la Ţăndărică, e un spectacol de marionete pe fire lungi, ceva ce pe scenele româneşti nu s-a mai văzut de ani mulţi (printre altele – cum ar fi dificultatea construirii lor –, pentru că marionetele pe fire lungi sînt greu de manevrat), iar cei care lucrează cu aceste marionete sînt, de fapt, actori dramatici sau încă studenţi, de unde şi remarcabilul performanţei lor. Venit din „şcoala Pepino“, Gabriel Apostol apelează aici la dialogul dintre marionetă şi elementul scenic „uman“, întrupat în persoana lui Daniel Deac, interpretul lui Guliver, un adevărat uriaş veşnic atent să se strecoare pe o scenă mititică, printre parteneri de joc care-i ajung pînă undeva, pe la genunchi. O scenă mititică, fiindcă sediul Teatrului „Mihai Popescu“ e un subsol de dimensiuni reduse, de mare efect şi pentru copii, şi pentru adulţi, de vreme ce să intri în sală (lucru pentru care trebuie să cobori un şir de scări) echivalează cu pătrunderea într-un spaţiu magic. O magie în strînsă legătură cu cea a teatrului practicat aici, o artă care, tratată în exces ca minoră, e într-un real pericol de aneantizare: peste cîţi ani oameni ca Daniela Drăgulescu (creatoarea marionetelor) se vor plictisi să experimenteze în condiţii de samizdat şi se vor apuca de întreprinderi mai lucrative şi aducătoare de vizibilitate?

 

Cel mai recent text al lui Theo Herghelegiu mi-a adus, sincer, aminte de o piesă germană pe care autoarea a montat-o, cu ceva timp în urmă, la Teatrul ACT – e vorba de Viaţa lui Helge. E o distopie care exploatează tema declinului uman (aici, românesc), opunînd acestei pervertiri ascensiunea unei noi specii, a animalelor devenite oameni. În cazul lui Welcome to Romania, ultimilor reprezentanţi ai României omeneşti li se prilejuieşte o întîlnire de gradul zero cu mesagerul limacşilor bipezi, Li-Max (Costin Cambir, în reprezentaţia văzută de mine, un actor plastic şi sensibil la nuanţe, cu oarecare probleme de voce, născute, aparent, din supralicitarea ei), dispus să plătească din greu pentru permisiunea ca „neamul“ lui să populeze părăsita fostă ţară. Dialogul, în care publicul ajunge să intervină activ, fiind solicitat să decidă, prin vot, în favoarea sau contra cedării pămîntului strămoşesc, e urmărit de la înălţime, locurile spectatorilor fiind la etaj, acolo de unde în Gulliver… sînt mînuite marionetele. Există şi o fanfară „pe bune“ (salvată de la desfiinţare; Teatrul „Mihai Popescu“ e un soi de arcă a lui Noe, care adună sub manta ultimele exemplare ale speciilor pe cale de dispariţie), pregătită mai degrabă pentru o înmormîntare şi care contrapunctează această confruntare între hilar şi sinistru, un tablou în desfăşurare a neputinţei şi a impotenţei.