OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul de Stat, Oradea
Nevestele vesele din Windsor
Soap opera dupa piesa omonima de William Shakespeare
Versiune scenica de Victor Ioan Frunza, Marian Popescu &Victoria Balint
Muzica: Tibor Cári
Decorul, costumele si recuzita: Adriana Grand

Directia de scena: Victor Ioan Frunza
Cu: Daniel Vulcu, Ion Abrudan, Pavel Sirghi, Ovidiu Mihaita, Petre Ghimbasan, Richard Balint, Alexandru Rusu, Suzana Macovei, Anca Sigmirean, Elvira Platon-Rimbu, Ioana Dragos-Gajdo, Ioan Codrea, Adrian Locovei, Ciprian Ciuciu, George Voinese, Ion Ruscut, Tiberiu Covaci, Corina Cernea, Angela Tanko, Adela Lazar, Mihaela Gherdan, Mirela Jurca, Sebastian Lupu, Nicolae Maghiar
Corpul de ansamblu: Alexandru Rois, Adrian Pintea, Gheorghe Iernea, Kovacs Csaba
Orchestra: Tibor Cári, Szabó István, Kovács István, Bodo Tibor, Richard Balint, Kelemen Júlia

Victor Ioan Frunza: un regizor care neaga termenul in favoarea celui de director de scena, cu o reputatie de extravagant, in ale carui spectacole se cinta intotdeauna muzica live si uneori se sparg, tot in direct, serii intregi de vitralii (spre nemarturisita groaza a tuturor managerilor teatrali, numai la gindul ca li s-ar putea intimpla si lor asa ceva). Casatorit cu o mare scenografa si graficiana, Adriana Grand; despre ei doi, toata lumea stie ca sint in stare sa intoarca un teatru cu fundu-n sus. Asa de bine stie, ca uneori uita ca din procesul asta de rasturnare ies niste spectacole bestiale.
William Shakespeare: un tip care scria piese de teatru pe vremea reginei Elisabeta, le mai si regiza, mai si juca in ele, s-a facut si-un film despre el; ma rog, mai si imprumuta subiecte de la altii, mai putin razbatatori si cu pana nu la fel de usoara; a ramas celebru pentru citeva texte de-astea, mai ales pentru unul in care se plimba un nene cu un craniu in brate si se tot intreaba daca e sau nu e (ce?).
Sa ne ierte spiritele pioase pentru exercitiul de vulgarizare de pina acum, dar am considerat ca fiind de vitala importanta o intoarcere cu picioarele pe pamint din sferele in care maestrii prezentului se intilnesc cu maestrii trecutului ca sa puna de-un altar al artei. Asa cum probabil era si Shakespeare la vremea lui (inainte sa devina marele Will), Victor Ioan Frunza e un artist anticanonic si suficient de lipsit de simtul transcendentalului pentru ca spectacolele lui sa fie pur si simplu vii.

- Lumea-ntreaga e-un mare buzunar
Pe cind unele din replicile la zi vorbesc despre rafinatul echilibru intre actual si autentic, ceea ce face autentica „ireverentioasa“ montare a lui Frunza de la Oradea, cu Nevestele vesele din Windsor, e tocmai actualitatea/actualizarea lui (sau invers). Shakespeare, fie si prin comediile lui, nu e materia ideala pentru un musical. (Adevarat e ca realitatea unui recent Richard II – opera rock, made in Sorin Misiriantu, la Nationalul din Cluj, ne-ar cam contrazice, dar nu despre excesul de imaginatie e vorba aici.) Numai ca Shakespeare si comediile lui elisabetane, la care pe vremea aceea pare-se ca era ca la mall-urile noastre de azi, cu seminte si tot tacimul, sint aluatul cel mai potri-vit pentru ceea ce s-ar putea numi teatrul popular. Un teatru in care se joaca in hainele de-acasa (asa isi fac „intrarea“ personajele la Oradea, cu fiecare actor, prezent in scena de la bun inceput, declinindu-si identitatea civila, in „costum“ la fel de civil), spre pura delectare a spectatorului, care, daca n-ar fi catifeaua salilor noastre italiene, ar putea sa si arunce cu rosii, la o adica. Un teatru in care singura miza e divertismentul, facut inteligent pentru oameni perspicace (aviz amatorilor care-si imagineaza ca teatrul de entertainment sint izmenelile cabotine pe spinarea bietului Caragiale care ne-au napadit provinciile). Odata, era Teatrul pe butoaie, acum e Shakespeare cu Nevestele vesele....

Asadar, ce ramine? Un fanfaron, sef de gasca mica de smanglitori, cam ramas in epoca lui Elvis, vede norocul unui tun, care sa-l aduca si cu marafeti in tolba, si cu ceva satisfactii barbatesti. Faceti cunostinta cu John Falstaff (Daniel Vulcu)! Le trimite deci o caseta (!) cu declaratii de iubire perpetua doamnelor Page (Suzana Macovei) si Ford (Elvira Platon-Rimbu), prima cu o fata de maritat si un solar incintator, cealalta cu un sot excesiv de gelos. Care doamne, ca sa se mai distreze si ele putin, sa mai puna niste sare si piper in viata lor de femei de societate buna, ii pun de niste farse lui Falstaff, atita cit sa-l scoata din casa o data in tomberonul de gunoi (plin), a doua oara in haine de muiere si cu bastoanele sotului gelos pe spinare. Intre timp, mai apar un bar cu firma luminoasa pe care scrie La Jardinière, un duel, un preot galez (Alexandru Rusu) fonfait, o asistenta-codoasa (Ioana Gajdo) foarte sexi si o vaca ready-made, din sticle de apa minerala; pentru fiica doamnei Page se bat un doctor frantuz (Richard Balint), care vorbeste jumatate franceza, jumatate nu se stie ce (altminteri e foarte guraliv), si un putoi – Slender (Pavel Sirghi), nepotul judecatorului Shallow (Ion Abrudan) – evident ca, pina la urma, fata o ia un al treilea –, in jurul lor se amuza o liota de bagatori de seama, iar smanglitorii lui Falstaff pun si ei de-o mica razbunare, in ritmuri de hip-hop.

Finalul e demn de o epopee contemporana: un bal mascat intr-un soi de cinematograf de mall, unde eroii nostri vin costumati intr-un bestiarium al zilei: Bin Laden, ala mic si negru de respira greu (Lord Vader), Superman... Totul, intr-o combinatie de sti-luri muzicale, devenite marci de caracter ale personajelor, de la aria de musical initiala (Theatrum mundi) la rockul doctorului si hip-hop-ul hotilor, pe text rescris in romana strazii, a budoarului de tranzitie, a respectabilitatii de mucava, a tineretii imberbe etc. Totul, cu un simt de observatie a actualitatii (cea dinauntrul piesei lui Shakespeare si cea a culturii de masa care domina spatiul public cotidian) care ar trebui sa dea de gindit.

- Post-scriptum
Aceasta nu e o cronica in inteleptul sens al cuvintului. Nevestele vesele din Windsor e un spectacol care interzice scortosenia unor observatii cum ar fi faptul ca nu propune mari partituri actoricesti (ci o munca de echipa, cum putine teatre de stat pot pune cap la cap), alunecarea (voita) catre kitsch (kitsch-ul e un concept cultural) sau ca anumite scene ar fi aduse fortat in cheia teatrului popular. Miza unei asemenea puneri in scena nu e, de fapt, experimentul artistic sau exercitiul de stil, ci regindirea rolului teatrului in comunitate: asa cum se intimpla in teatrul popular, un spatiu de comunicare si socializare, de comuniune comunitara.