OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu o productivitate artistică de invidiat (în ultimii zece ani, a montat peste 30 de spectacole), Radu Afrim e de fiecare dată altfel, rămînînd, totuşi, Radu Afrim. Are, cu alte cuvinte, semnătură estetică. Preferă texte contemporane, pe care le remixează după cum îi vine bine. Remixul înseamnă ajustarea turaţiei, schimbarea registrului dramatic, tăieturi, citări. Nu lucrează decît acolo unde trupa e dispusă să muncească „în draci“, necondiţionat. Are actori-fetiş şi se pricepe să reinventeze interpreţi uitaţi, ocoliţi de alţii. Caracteristicile enumerate sînt perfect valabile şi pentru Herr Paul de Tankred Dorst, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi prezentat în deschiderea stagiunii. Dorst nu şi-ar recunoaşte uşor piesa („sus“ devine „jos“, Schwarzbeck devine Frau, toate personajele sînt reconfigurate structural), după cum, cred, şi traducătorul ei, Victor Scoradeţ, a fost surprins de maniera în care montarea destructurează postmodern lucrarea originară. Acum, Afrim nu a umblat excesiv prin text. Ba a inserat în spectacol pînă şi mottoul lui, cîteva fraze din Copilul cel greu al Fraţilor Grimm. A virat însă tonalitatea dramatică dinspre grotescul tragic spre tragicomic şi parodic, recitind totul în altă cheie şi elaborînd, prin reprezentaţie, propria dramaturgie. Ca la orice remix, starea ludică şi creativitatea au fost determinante. Mecanismele inventivităţii s-au pus în acţiune, iar reprezentaţia a devenit o joacă, nu în sensul facil al termenului, ci ca atitudine creatoare. Realizatorii s-au jucat... serios. Povestea e stranie şi, rezumată schematic, e o naraţiune imobiliară: Herr Paul şi Luise, sora lui, locuiesc într-o fabrică de săpun dezafectată; moştenitorul clădirii doreşte să o refacă, dar pentru asta are nevoie de semnătura bizarului locatar. Biografiile teatrale ale personajelor sînt complexe, complexă e şi atmosfera, şi toată istoria subtextuală ce poate fi „citită“ în spectacol.

 

Radu Afrim are teme care-l frămîntă, la care revine, pe care le dezvoltă. Nu am văzut tot ce a lucrat, dar un subiect abordat predilect în ultima vreme explorează ce înseamnă să fii copil, cum te raportezi la lumea adulţilor şi cum te afectează ea în fazele infantil-adolescentine. Spre această zonă a dus şi spectacolul Herr Paul, unde bătrîneţea personajelor e transformată în infantilism. „Să dai în mintea copiilor“, aşa se vede vîrsta înaintată în spectacol, microuniversul înfăţişat scenic fiind plasat în perimetrul prunciei: Paul şi Luise se prezintă publicului înghesuiţi într-un pătuţ dublu, procustian/copilăresc; umanul e însoţit de o numeroasă menajerie simbolic devitalizată, unul dintre specimene purtînd papucei de bebe; Anita, fetiţa vecinilor, e o prezenţă continuă, tăcută, delimitîndu-şi net propriul spaţiu ludic şi ocupîndu-se de recuzita de jucării; tandemul principal stîlceşte cuvintele, cam ca în primii ani de viaţă etc. Am avut senzaţia de Alice în Ţara Minunilor, cînd personajele intră şi ies prin uşile miniaturizate ale dulapului, prin deschizături în perete şi prin oglindă, de Vîntul prin sălcii. Bollywoodul e ironizat printr-un moment muzical-coregrafic de grup, iar trimiterile pot continua. Mă întreb dacă nu mi-am creat, la rîndu-mi, propriul spectacol, prin receptare, dar, în fond de ce nu?, m-aş înscrie în ludicitatea proiectului. E un contrast intenţionat între naivitatea puerilă şi „bîrlogul“ lui Herr Paul, înţesat de animale împăiate şi de nenumărate lucruri inutile. Cînd te aşezi pe gradene, privind scenografia Iulianei Vîlsan, ai impresia de încărcat, dar pe măsură ce reprezentaţia curge, realizezi că totul are un rost estetic. E un spaţiu închis, aglomerat, care te ţine captiv, dezvăluindu-se semantic treptat, deşi e expus de la început, cucerindu-te aproape narcotic, de nu-ţi mai poţi desprinde ochii de la detaliile lui.

 

Distribuţia e eterogenă ca vîrste biologice, dar s-a integrat remarcabil în stilistica interpretativă impusă regizoral. Cezar Antal face o compoziţie de fineţe, punîndu-şi în acţiune vocalitatea, talentul muzical, simţul ritmic, intrînd firesc în datele psiho-fizice ale moşuleţului straniu. Senioara Lucreţia Mandric e de nerecunoscut (în sensul bun), şi nu datorită costumaţiei scenice. Andrea Gavriliu susţine un rol cu foarte puţine vorbe, care-i solicită corporalitatea, mimica, dovedindu-i potenţialul. Cu excepţia cîtorva lungimi, accentuate, poate, şi de disconfortul de a rămîne pe gradene vreme de două ore, Herr Paul are însuşirile unui spectacol pe care-l ţii minte. În sensul bun.