OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul, de cind e el teatru, e un mediu favorizant pentru superstitii si mici mitologizari spontane, a caror forta de agregare si difuzie e dublata de persistenta (adesea incredibila, depasind deceniile ori chiar secolele) in timp. Nu se vorbeste prea des despre asta, dar pare un soi de „atavism“ care, in linie antropologica, semnaleaza obscurele legaturi dintre scena si spatiile de invocare a sacrului, oricare ar fi fost ele.

Sint tot felul de lucruri care „nu se fac“ sau „nu se spun“ in teatru; ori, dimpotriva, care sint obligatorii pentru ca reprezentatia sa mearga bine, spectacolul sa fie un succes etc. Exista si functioneaza tot soiul de legende, locale sau cu raspindire generala, care insotesc anumite piese, si care „se confirma“ sau „se infrunta“ prin intermediul spectacolului, in functie de sensibilitatea regizorului, a echipei, dar mai ales in functie de… noroc. Unele sint suficient de celebre ca sa fi depasit spatiul strimt al lumii teatrale propriu-zise, rasuflind si spre publicuri: doza de risc (argumentata nu doar cu simple caderi la public, ci chiar cu accidente intrascenice reale, urite, ori cu maladii suspecte ale unor realizatori) pe care o implica orice montare cu Mackbeth, de exemplu: un risc pe care, o data asumat, trebuie sa sti sa-l cari in spate sau sa-l contracarezi printr-o anume energie pozitiva compensatorie. Introducerea in repertoriu a comedioarei lui Shaw Nu se stie niciodata, care provoaca totdeauna incurcaturi de programare, intirzieri ale premierei, si alte ciudate neplaceri. Si, fireste, scaunul din Bolnavul inchipuit, legenda legendelor, traversind secolele, prilejuind exorcisme subtile, de circuit inchis, sau mari opere romanesti si teatrale, ca acelea ale lui Bulgakov (fiu de teolog filozof, doctor cu acte, dar si mare amator de jocuri periculoase, nu doar ale imaginarului, in zona spiritualista).

Si iata, la Cluj, un nou Bolnav inchipuit, piesa nu tocmai frecventata in ultima jumatate de secol, in pofida celebritatii ei care transpare nu numai in Cabala bigotilor a lui Bulgakov (cu cel putin doua fastuoase montari, una in anii ’80, apartinindu-i lui Alexandru Tocilescu, alta din anii ’90, a lui Gabor Tompa). Si filmul ultimelor decenii, frantuzesc sau american, are mereu chef sa evoce scaunul lui Argan-Molière, in diverse ipostazieri, ultima pe care mi-o amintesc fiind Regele danseaza. Invitata sa isi spuna cuvintul in aceasta privinta este Sanda Manu, regizor si profesor prestigios, cu o larga paleta de preferinte dramaturgice si cu mare – explicabila – stiinta in privinta lucrului cu actorul. Ea isi asociaza pentru acest demers scenic o echipa aparent eterogena de creatori: decorurile – spumoase, usoare, lipsite de ostentatie, cu aer vag clasicizant (doua usi simetrice pe fundal, perdele ample, un pat mobil somptuos-ridicol, citeva „scaune“) ii apartin lui T.Th. Ciupe.

Costumele, deosebit de elaborate si posedind expresivitatea aceea cu functie de caracterizare, din virful penitei, specifica Adrianei Grant. Muzica, ah, muzica…Dorina Crisan-Rusu, unul dintre cei mai vizibili si mai coerent profesionalizati compozitori teatrali ai ultimului deceniu, construieste de aceasta data un intreg esafodaj sonor, cu subtile trimiteri la Lully dar si la Mozart, actualizat dar si evocator: motivatia bogatiei sonore (logodita cuceritor cu coregrafia lui Florin Fieroiu), este aceea de a oferi ansamblului un aer de muzical contemporan, care trimite, fara ostentatie dar cu fermitate, la conditia de teatru-balet a Bolnavului originar.
Amalgamul de poetici teatrale oferit destul de pestrit de textul insusi (combinind nu fara oarecari rupturi analize subtile psihologic realiste, tirade retorice flamboaiante, bastonade de commedia dell arte si cuplete comice dansante) este reunit cu mina sigura de regizoare in cheia unei satire acute, in acelasi timp sugubat moralizatoare dar si crude pe alocuri.

Daca prologul balet, (dedicat monarhului, si invocind asa-zisa incapacitate a teatrului de a „cinta splendoarea regala“) pare a anunta o lectura cu oarecari accente politice, ansamblul reprezentatiei evita fatis aceasta prima impresie. Lucru care il provoaca pe spectator sa se intrebe, din cind in cind, ce sens a avut scena de deschidere, cu Flora care coboara „din cer“ spre a-l omagia pe Louis. Desigur, pe spectatorul atent, nu pe cel care se lasa cu usurinta furat de verva si eleganta fastuoasa a ciocnirilor situationale, ce se succed cu ritm bun si cu rezolvari scenice pline de imaginatie, angrenind fara rest ansamblul actorilor. Finalul, tot in cheie balet, in care farsa atinge grotescul, iar Argan, vindecat prin transfer, e „licentiat“ el insusi ca doctor, tinde sa rezolve in acolada mirarea pricinuita de prolog: conventia „tacerii respectuoase“ la adresa monarhiei e sparta de rockul dezlantuit al doctorilor, in timpul caruia Argan, fericit, se stinge pe celebrul scaun legendar, linga arlechin. In viziunea Sandei Manu, comedia molieresca capata astfel o conotatie evocatoare si devine un soi de proiectie paradigmatica a destinului autorului insusi.

Rezolvarea, ca tema de regie de adincime, e subtila, poate prea subtila ar zice unii. Caci, in fond, cine din public mai stie azi ca Molière a jucat Bolnavul inchipuit dupa ce pierduse – prin intrigi multiple si crunte nedreptati – privilegiile asupra reprezentatiilor la Palais Royal si coborise, deci, din nou intr-un „teatru popular“? Si citi dintre spectatori mai sint la curent cu faptul ca aceasta e cea din urma scriere molieresca, ori ca autorul ei a murit in scaunul eroului de el creat? E, desigur, o problema de receptare aici, care ar merita o reflectie mai profunda. Dar, nu pot sa neg, antrenul spectacolului se ciocneste frumos, cu efect durut, de aceasta rezolvare din final, fie ea „pour les conaisseurs“ sau nu…

Cea mai profunda si mai evidenta realizare a spectacolului e insa armonia stilistica a intregii reprezentatii, concretizata in jocul dedicat si rafinat al tuturor membrilor echipei, de la protagonist pina la ultimul corist. Amuzant si terapeutic, as zice, e faptul ca Sanda Manu foloseste pentru rolurile minuscule actori deja cu firma evidenta, indiferent de virsta, si asta nu creeaza pe scena disconfort si calcat pe picioare, ci o delicata tesatura de echilibru, fara stridente, vadind un antrenament disciplinat si entuziast, plin de rod generos. Anton Tauf, intr-o compozitie in care decrepitudinea oarecum naiva se combina admirabil cu o incapatinare rasfatata si cu un despotism naravas, e secondat de Vasilica Stamatin (in forma excelenta, tinind sub control un rol ofertant, camerista Toinette, factotum plin de imaginatie si bun simt), Ovidiu Crisan (actor de o deosebita plasticitate si cu o gama foarte vasta de posibilitati, aici in Cleante), de Irina Wintze, Cornel Raileanu si, surpriza, Dorin Andone, revenit in colaborare la Nationalul clujean, iata, pentru un rol, secundar dar admirabil rezolvat, de doctor-pretendent a carui stupizenie e concurata doar de imensa infumurare. Intra cu virtuozitate in jocul muzical dansant si Melania Ursu, Cristina Pardanschi, Emanuel Petran, Dragos Pop, Carmen Culcer, Adriana Bailescu, Dan Chiorean.

Un spectacol relaxant si fermecator, cu evidenta priza la public dar si cu o calitate teatrala si plastica de portelan subtire, grafitat atent, Bolnavul inchipuit mi se pare o provocare neasteptata, plina de vitalitate, a scolii romanesti clasice de regie la adresa scolii tinere, oricare va fi fiind aceea…