OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Mic, Bucuresti
Colonia ingerilor de Stefan Caraman
Regia: Nona Ciobanu
Scenografie, light-design, multimedia: Iulian Baltatescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Ilustratie muzicala, scenografie: Nona Ciobanu
Cu: Alexandru Repan, Cristian Iacob, Mitica Popescu, Liliana Pana, Radu Zetu, Simona Mihaescu, Petre Moraru, Mihaela Radescu, Florentina Tilea, Valentina Popa, Cristian Popa, Aurelian Calin,
Wladimir Pesantez, Constantin Bobeiu, Bogdan Anghelescu, Niki Ieremciuc, Floarea Stanoi, Mircea Lucianu Capelini, Cristian Negoita

Colonia ingerilor este un text al lui Stefan Caraman, premiat de Uniter in 2005, publicat in 2006 si pus in scena acum, la Teatrul Mic, de Nona Ciobanu. Ideea textului nu e neinteresanta: un tip, Patron vrea el sa i se spuna, deschide o circiuma in care servesc numai bolnavi incurabili (dar nu contagiosi!), costumati in ingeri, cu aripi de opereta. Conditia lor speciala le da dreptul ca, in asteptarea deznodamintului care nu poate intirzia mult, sa faca orice, de exemplu sa agreseze clientii, verbal si fizic. La rindul lor, clientii, platitori, au dreptul sa-i agreseze in fel si chip.

Restaurantul e salvarea (temporara) a acestor muribunzi, Patron ii aduna, la modul cel mai propriu, de pe drumuri. Cine vine la o asemenea locanta? O lume pestrita, in majoritate formata din interlopi (asta sugereaza, de pilda, ochelarii negri pe care ii poarta unii clienti), indivizi plini de bani si in cautare de senzatii noi si tari: oricind se poate intimpla sa-ti moara un chelner sub ochi, iar moartea in direct, apoi fotografia cu mortul, nu sint de colea, fac toti banii. Printre musterii, un Batrin bogat si rafinat, metastatic si el, care vine, cum s-ar spune, sa-si vada consortii; printre angajati, o fata cu voce frumoasa, bolnava de leucemie, dar care inca ar mai avea sanse. De ea se indragostesc cei doi prieteni, ingerii Mihaita si Gavrila, fata fiind acum singurul lucru frumos din viata lor. Cind Batrinul ii ofera sansa sa plece, sa se salveze, cei doi o stranguleaza. Sugestia e evidenta. De altfel, intreg textul se misca tocmai pe granita aceasta fluida dintre sfintenie si diavolesc, exploateaza resursele unui umor cit se poate de negru. Mai exista ceva nepermis celui care e deja aproape dincolo? Asa cum se cuvine, textul nu raspunde; desi, implicit, pare sa spuna „nu“. Cu toate acestea, textul – si spectacolul – ramin, de multe ori, in zona declarativa, sint fraze care suna fals (Fata: „in viata trebuie sa te si sacrifici… totul e sa merite… am sa vorbesc cu Patron si am sa-l salvez pe Mihaita…“).

De la text la montare
Regizoarea a umblat la text (cu acordul autorului, aflam din caietul-program) si bine a facut. A eliminat, in primul rind, o parte din violentele inutile de limbaj. De exemplu, scena in care Patron o agreseaza pe frumoasa leucemica a fost drastic amputata: vulgaritatile insirate cam redundant de Caraman („am venit cu 50.000 de coco… ba nu, nu, mint… n-am venit cu bani, am venit cu viata ta, ma… viata ta e in palmele mele… ba nu, iar mint… (duce mina la sex) stii unde e viata ta? Stii unde? Uite aici, in mertecul asta belit… uita-te la el… (striga) uita-te la el! Asta e viata ta, ma… aici viitorul tau, uite aici… uite… il auzi cum te cheama ? eu il aud… «Domnisoara… eu sint viata ta… hai si pupa-ma nitel in bot… da un semn ca te bucuri, apuca-ma cu amindoua miinile si ia-ma…» e viata ta, honey… totul este asa de simplu… nu stiu ce ai in capul ala…“) se reduc la „Am venit cu 30.000 de coco… ba nu, nu, mint… n-am venit cu bani, am venit cu viata ta, ma… viata ta e in palmele mele… ba nu, iar mint… (duce mina la sex) stii unde e viata ta? Stii unde? Uite aici…“. Pina la urma, scena, care in manuscris era inutil lungita, e mai mult jucata decit vorbita, solutie corecta si pe deplin satisfacatoare. Alt exemplu: regizoarea a eliminat pleonasticele cozi de sobolan, aripi negre si cornite pe care le prevedea textul original pentru scena din final, dupa consumarea omorului. Dar cred ca tot au ramas situatii nemotivate sau nerezolvate. Iata, de pilda, scena celor patru tineri de bani gata (voi reveni), rezolvata indoielnic prin intrarea Batrinului, ca un veritabil deus ex machina, cu pistolul in mina (mai si trage cu el!), sau intempestiva pasiune dintre Patron si Ana, cam caricaturala (dar poate ca asta s-a dorit).

textul nu reuseste sa ajunga la adevar, nici la nivelul situatiei, nici la nivelul vorbelor
Trupa mi s-a parut inegala, dar cu doua virfuri fara echivoc. Un rol excelent face Cristian Iacob (ingerul Gavrila), riguros, nuantat, fara excesele care-i bruiaza uneori evolutiile, ci, dimpotriva, cu miscari masurate (ceea ce nu inseamna ca exceptionalele sale calitati fizice nu sint folosite: de-ar fi sa ne gindim fie si numai la pozitia in care sta aproape tot timpul) si rostire perfecta, trecind cu uluitoare usurinta de la o stare la alta, de la cinismul mordant la momente de ingenua puritate. Cristian Iacob reuseste sa evite trivialitatile intr-o partitura care parca invita la vulgaritate. E aici evidenta mina regizoarei si este, poate, izbinda ei cea mai importanta in acest spectacol. Din pacate, nu acelasi lucru i-a reusit cu celelalte nume mari din distributie, Alexandru Repan (ingerul Mihaita) si Mitica Popescu (Batrinul), amindoi manieristi peste poate, facind exact ceea ce stiam ca pot face, cu sau fara un regizor alaturi, si, cu siguranta, greu de convins sa faca altceva. Pe Alexandru Repan, timbrul patrunzator, grav al vocii il serveste perfect, provocind o emotie aproape viscerala (ceea ce, cu experienta lui, actorul stie foarte bine si „baga“ emotie...), dar nu poate ascunde rostirea neglijenta, finalurile de fraza aproape nearticulate. Pe de alta parte, Repan exceleaza in autoironie, stie sa fie si tandru, si neajutorat, umil, visator, dar si cinic atunci cind trebuie; stie sa tina sala, isi exploateaza la maximum momentele. E o maniera care functioneaza si prinde. Iar relatia lui cu Cristian Iacob e atent construita si foarte frumoasa.

in schimb, o mare dezamagire a fost, pentru mine, Mitica Popescu. Arborind aceeasi arhicunoscuta poza radioasa (care nu se potriveste chiar in orice situatie), el pare sa se bizuie exclusiv pe prezenta, fara sa joace, de fapt, nimic. in plus, jumatate din replici nu se aud (nici macar din rindul al treilea). Un rol care nu m-a prea convins face si Liliana Pana (Fata). E drept ca rolurile pozitive sint, in general, ingrate; in particular, e greu sa fii credibila ca mama exaltata a ranitilor, iar textul n-o ajuta deloc (se pare ca in piesele romanesti contemporane cel mai bine trec rampa mascarile rostite cu gura plina). Cred, totusi, ca o parte din vina e si a ei, si a regizoarei: n-au gasit solutia sa faca vorbele acelea sa sune mai firesc, mai putin artificial (desi s-a umblat la textul lui Caraman), iar repetatele ei momente in care cinta muzica spaniola nu ajuta. Destul de sters, exterior, mi s-a parut Radu Zetu in rolul patronului restaurantului. Dimpotriva, un cuplu bun, legat, cu o relatie limpede, fac Petre Moraru (Vili) si Simona Mihaescu (Ana), fiecare dintre ei reusind sa creioneze discret un personaj: el, matorelul cu bani, cu vagi puseuri homosexuale si cu amanta-paravan, ea, fatuca prostuta, vulgarica si nesatisfacuta.

Mai exista in spectacol inca patru actori cu rol mai consistent: Florentina Tilea, Valentina Popa, Cristian Popa si Aurelian Calin. Ei sint cei patru tineri de bani gata care navalesc in restaurant si il umilesc pe Mihaita. Scena mi s-a parut complet falsa. Nu e vina lor: dimpotriva, ei isi joaca foarte bine rolul. E, sint convins, vina textului care nu reuseste nicicum sa ajunga la adevar, nici la nivelul situatiei, nici la nivelul vorbelor. Si asta, desi regizoarea a modificat ce se putea (dar n-a rescris chiar totul). Iata, in textul original, una dintre fete, excitata, ii spune partenerului: „Iubitule, hai la privata ca nu mai rezist... vreau sa mi-o tragi“; ma-ntreb care pustoaica de azi, oraseanca si cu bani, spune „privata“? Primii trei actori, carora li se adauga Mihaela Radescu si Wladimir Pesantez, sint ceilalti ingeri-ospatari, cu rol mut. Nu pot sa nu remarc si sa nu admir modestia cu care a acceptat o actrita de calibrul Mihaelei Radescu acest rol si felul impecabil in care si l-a construit. De altfel, grupul acesta, excelent dirijat de Florin Fieroiu, se misca foarte bine si face multe momente vizuale foarte frumoase.

Unul anume, la care participa si Cristian Iacob, e cu deosebire reusit si emotionant: scena mesei, in care fiecare scoate cite o tigaie minuscula pe care, deasupra unei luminari, prajeste un ou. intreaga scenografie (Nona Ciobanu si Iulian Baltatescu), light-design-ul si multimedia lui Iulian Baltatescu merita amintite: obiecte functionale, din plastic, construite pe articulatii care permit schimbari simple si la vedere, populeaza un spatiu scenic gindit conform imaginii de mediator a ingerului (caietul-program citeaza consistent din Plesu si Cretia): biroul lui Patron e invizibil, undeva in catacombele de sub scena (care inlocuiesc oportun culoarul cu multe usi indicat de autor), lumea exterioara din care sosesc clientii e sus si in afara scenei, accesul la ea se face cu ajutorul unei scari. Foarte frumoasa, de asemenea, ideea ecranului plasat in stinga scenei, pe care sint proiectate (cu efectele de rigoare) unele scene, mai ales atunci cind actorii stau cu spatele la spectatori si sint filmati din fata, chiar in gros-plan.
- cred ca Nona Ciobanu a scos din text maximum posibil
Marturisesc, totusi, ca nu inteleg de ce a fost premiata piesa.

Poate ca a fost cea mai buna dintre cele intrate in concurs in 2005. Ceea ce nu inseamna ca e si foarte buna. in fragmentul (cam pretios si sigur inutil pentru spectator) care deschide caietul-program, autorul pare sa spuna ca textul acesta cam incheie activitatea lui de dramaturg („Simt ca acolo, in Colonie, am depozitat tot ce am spus sau tot ce am avut de spus in materie de teatru.“). El stie mai bine... Nici interesul Nonei Ciobanu pentru acest text nu-l inteleg foarte bine, mai ales ca precedentul ei spectacol la Teatrul Mic e dupa Chaucer. Singura legatura pe care o vad este preferinta evidenta a regizoarei pentru poveste, pentru structurile repetitive si pentru ambiguitatea relatiei „risu’-plinsu’“. inclin sa cred ca Nona Ciobanu a scos din text maximum posibil cu trupa pe care si-a ales-o. E un spectacol bine articulat (sper ca va mai creste pe parcurs, eu l-am vazut la premiera) si limpede in intentiile sale, care prilejuieste un rol remarcabil lui Cristian Iacob si o noua aparitie memorabila lui Alexandru Repan. Ceea ce, daca tinem seama de pustiul care, vai!, inghite din ce in ce mai mult teren la Teatrul Mic, nu e deloc putin.