OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intendentul Festivalului de la Salzburg, belgianul Gérard Mortier, se bucura de orice scandal pe care l-ar putea provoca. Malitiozitate, teribilism sau poate doar bunele intentii ale medicului care stie ca pacientul are nevoie de un tratament de soc? In acest ultim sens, New York Times scria de curind: „Realizarea suprema a lui Mortier poate fi de a face festivalul muribund de la Salzburg sa-si revina in fire“.

Reamintim cititorilor ca „Anti-Mozart“-ul ultimei inscenari a lui Cosí fan tutte a ridicat tensiunea publicului. Semn bun sau semn rau? La numai citeva zile dupa aceea a inceput terapia intensiva cu horror-ul de epoca Macbeth, in varianta teatrala shakespeariana si in cea dramatic-muzicala a lui Sostakovici. Mai intii, pe 28 iulie, regizorul catalan Calixto Bieito a prezentat pe scena de la Hallein un spectacol de forta, din pacate mai mult la propriu decit la figurat. Regizorul a recurs la o varianta sensibil prescurtata a textului tragediei lui Shakespeare, pe care a inscenat-o cu mijloace naturaliste si stridente, pierzindu-se astfel de fapt adevarata forta – poetica – a originalului. Si poate nu atit actualizarea subiectului putea sa displaca publicului (mobilierul si costumele sugereaza mediul unui orasel sudic din zilele noastre), cit faptul ca in acest „teatru in care se urla si se scuipa“ (dupa expresia consacrata mai demult de Christoph Ransmayr) textul a devenit pe alocuri ininteligibil, iar atmosfera isterica, euforic-criminala a pus la grea incercare nervii si toleranta publicului. In viziunea lui Calixto Bieito, Macbeth intrupeaza un arhetip atemporal; si totusi, asocierile trezite de Andreas Grothgar (in rolul Macbeth) – atletic, cu capul ras, imbracat cu o camasa roz, larg deschisa, si cu pantaloni negri mulati, antrenindu-se pe scena la bara de gimnastica – se grupeaza doar pe anumite segmente ale vietii si ale politicii moderne: nas sicilian sau baron al drogurilor, militant IRA sau demonstrant impotriva globalizarii, separatist basc sau nationalist ca in razboaiele din Balcani, el este motociclistul pe care-l intilnim intr-o statie de benzina sau musculosul dintr-un salon de fitness. Dar cu toate acestea, avatarurile enumerate, sugerate de inscenarea lui Bieito, n-au neaparat de-a face cu tipul carieristului lipsit de scrupule. Mai mult, Lady Macbeth trece pe planul al doilea, fiind lipsita de posibilitatea de a-si desfasura subtilul joc psihologic pe care-l cunoastem din piesa lui Shakespeare.

Calixto Bieito a ales socul si pe aceasta carte a mizat, din pacate, totul. Atmosfera vesnica de petrecere, cu excesele ei de bautura si sex, frivolitatea cu aluzii politice a lui Lady Macbeth (interpretata de Anne Tismer), pe care petrecaretul rege Duncan (Roland Renner) o striga „Monica“, fantezia mai degraba de thriller comercial cu care este investit „criminalul in serie“ Macbeth (o victima este ucisa cu surubelnita, alta este strangulata cu cablul de la fierul de calcat) – Macbeth-ul de pop culture al lui Bieito transforma tragedia in pura oroare, sublimul ramine grotesc. O victima se zbate pe scena in bratele mortii timp de treizeci de secunde (precizia cronicarilor...), pina ce din sala se aude un „Nu!“ ingrozit, ba s-ar fi ajuns, asa-zicind, chiar la profanarea unui cadavru feminin daca sala nu si-ar fi manifestat opozitia categorica, fiind constrinsa astfel sa participe la aceasta forma de teatru apropiata de actionism.

Mais où est la poésie d’antan?, se intreaba retrospectiv spectatorul. Unde este magia (la propriu si la figurat) a prevestirilor vrajitoarelor, inlocuite de regizor printr-un „simplu“ ghicit in carti la un party? Unde este padurea ce se apropie de castelul lui Macbeth, ca deghizare a soldatilor lui Macduff, implinind astfel prevestirea vrajitoarelor ca Macbeth nu poate fi ucis de nici un suflet nascut din femeie? (Macduff intra normal pe usa si-i explica prozaic lui Macbeth ca a venit pe lume printr-o operatie de cezariana...) Frumusetea piesei se pierde printre atitea orori, iar ideea ca blazarea spectatorului – urmare a imaginilor crude oferite de televiziune si presa – poate fi depasita doar printr-o violenta si mai mare trebuie sa fi fost un rationament fals al lui Bieito. Sa ne mai miram atunci ca in final au fost aplaudati doar actorii, in timp ce regizorul a fost intimpinat mai degraba cu raceala?

O acustica stridenta a avut-o si spectacolul din 31 iulie cu Lady Macbeth din Mzensk. Opera lui Dmitri Sostakovici a fost interpretata de orchestra Filarmonicii din Viena, avindu-l la pupitru pe Valeri Gherghiev, si de cintaretii de la Teatrul Mariinski din Petersburg. Dintre acestia, s-a remarcat mai ales Larisa Sevcenko in rolul titular, prin patosul „slav“ atit al timbrului, cit si al interpretarii scenice. Dar daca excesele lui Bieito ne-au facut sa revendicam nostalgici originalul, „turbulenta“ orchestrei in interpretarea operei lui Sostakovici a fost in parte justificata de subiect – doar in parte insa, stridenta fiind evident contraproductiva atunci cind a ajuns sa acopere vocile interpretilor sau pe ale corului (tot din Petersburg). In orice caz, criticii au facut dovada unei tolerante sporite, intrucit reprezentarea insasi a constituit un succes. Si anume, interpretata a fost varianta originala a operei, repusa in circulatie – se spune – prin contributia lui Mstislaw Rostropovici, dupa ce subiectul ei (critica „locului unde nu se intimpla nimic“, a provinciei unde plictiseala genereaza crime) nu putuse sa fie pe placul autoritatilor din Rusia sovietica a anilor treizeci.

Tot o raritate a fost si interpretarea oratoriului lui Arthur Honegger Jeanne d’Arc au bûcher (1935), amestec interesant de forme muzicale (oratoriu, opera, mister, teatru) pe textul lui Paul Claudel. Atit dirijorul, Hubert Soudant, actualul conducator al lui Mozarteum Orchester (din 2004 ii va urma, pina in 2009, Ivor Bolton, in timp ce Soudant va ramine drept Gastdirigent la Mozarteum), cit si interpretii – Dörte Lyssewski (in rolul Ioanei d’Arc), Véronique Gens, Desirée Rancatore, Dagmar Peckové, Jeffrey Dowd, Franz-Josef Selig –, ca si corul lui Singverein der Gesellschaft der Musikfreunde din Viena si Florianer Sängerknabe au incintat publicul prin filigranul precis, delicat si variat al interpretarii.

In ceea ce priveste concertele sustinute in cadrul festivalului, de o buna primire s-au bucurat, si colaborarea dintre Sir John Eliot Gardiner cu orchestra Filarmonicii Cehe, ca si debutul intirziat la Salzburg al orchestrei simfonice a Radioului din Bavaria, sub bagheta lui Lorin Maazel. Sir John Eliot Gardiner a dirijat Simfonia a cincea de Sostakovici, uvertura Le carneval romain si ciclul Les nuits d’été, ambele de Berlioz, cu soprana Susan Graham la apogeul carierei. Daca specificul orchestrei Filarmonicii Cehe este gasit de critici in corectitudine si transparenta, discretia si sobrietatea acesteia ar putea fi confundate uneori cu imperfectiunea sonoritatii sau chiar cu lipsa de profesionalism, daca Sir Gardiner n-ar fi convertit aceste „carente“ in calitati remarcabile; publicul amator de extaze romantice sau de autoinscenari ostentativ-teatrale a putut fi dezamagit, dar – dupa cum consemna Salzburger Nachrichten – „atita asceza redevine o forma de lux“. In ce priveste concertul orchestrei din Bavaria, avind in program lucrari de Richard Strauss si de Bruckner, arta dirijorala a lui Lorin Maazel a redesteptat mai degraba nostalgia dupa regretatul Celibidache decit a reusit sa cucereasca laurii criticii.

Dimpotriva, acuratetea cu care acelasi Lorin Maazel a dirijat Falstaff de Verdi – nota bene, dupa von Karajan si Georg Solti – a contribuit la succesul rasunator al operei respective la editia actuala a Festivalului de la Salzburg. Ce-i drept, s-au mai auzit si de aceasta data voci nemultumite de calitatea inegala a interpretilor (eclipsati cu totii de Falstaff-ul Bryn Terfel) sau de comportamentul publicului (care, neintelegind textul italian si necunoscind nici subiectul, ridea deplasat) – dar toate aceste nimicuri au disparut sub avalansa elogiilor. Spectacolul cu opera lui Verdi de la editia actuala a Festivalului de la Salzburg este o reluare a celui de la „Osterfestspielen“. Regia este aceeasi (Declan Donnellan), la fel si distributia; practic, s-au schimbat de atunci doar dirijorul (Maazel in locul lui Claudio Abbado) si interpretul titular (Bryn Terfel in locul lui Ruggero Raimondi). Ambele reprezentatii au fost apreciate favorabil, astfel incit comparatiile facute intre ele de amatorii de muzica ilustreaza mai mult un joc subtil al diferentelor decit un instrument de critica. Claudio Abbado – s-a spus – dirijeaza ca un anatomist fin, descoperind cu precizie structura partiturii si lasind sa se auda cu claritate diversitatea detaliata a componentelor orchestrei. Dimpotriva, muzica lui Verdi cunoaste sub bagheta lui Maazel o respiratie mai larga si mai melodica.

Dar mai ales interpretul rolului titular, baritonul-bas Bryn Terfel, a fost celebrat ca un nou idol al scenei dramatic-muzicale. Noul Falstaff este un one-man-show, au scris entuziasmati criticii; digul sobrietatii s-a prabusit, revarsindu-se superlative precum „grandios“, „senzational“, „cel mai fulminant Falstaff din istoria recenta a operei“ sau chiar „cintaretul mileniului“. Fiu de taran galez si fost jucator de rugby, Bryn Terfel a debutat la Salzburg in timpul „erei Mortier“, mai precis in 1992, in Salomé. Doi ani mai tirziu, dupa debutul la Metropolitan, fostul necunoscut de la Salzburg aparea pe prima pagina in New York Times, pentru ca in 1996, rolul titular din Don Giovanni sa-l propulseze pe marile scene ale lumii drept unul din starurile cele mai stralucitoare ale operei de astazi. Jurnalistilor le place sa vada in el simbolul noii generatii de cintareti de opera, caracterizati prin tendinta de impacare a carierei cu viata de familie. (Anul trecut, cintaretul a refuzat o serie de oferte de colaborare valoroase, pentru ca „sotia astepta a treia oara un copil“, dupa cum a declarat cu simplitate presei.) Dincolo de aceasta insa, Bryn Terfel isi pregateste cu minutiozitate rolurile, preferind – asa cum s-a si intimplat de altfel – sa decline un rol decit sa fie nepregatit, iar inregistrarile le face abia dupa ce s-a perfectionat suficient in rolul respectiv. Coplesitoare ca o forta a naturii, vocea cintaretului galez se afla acum in forma maxima, ca intensitate, nuantare, amploare si dictie, iar interpretarea sa dramatica in rolul Falstaff este la fel de variata si de convingatoare ca si in celelalte roluri pentru care a fost rasplatit cu ovatiile deopotriva ale publicului si ale criticii.

Ultima opera reprezentata pina acum in cadrul Festivalului de la Salzburg a fost tot un Verdi, avindu-l din nou la pupitru pe Lorin Maazel: Don Carlos. Si aici, inca mai mult decit in cazul lui Falstaff, muzica a salvat carentele viziunii regizorale (Herbert Wernicke). Printre ele se numara apelul la realitatea istorica, pentru a sublinia autismul lui Don Carlos; in aceste conditii insa, subiectul dramei lui Schiller, inclusiv atitudinea politica revolutionara a printului, devin neconvingatoare. Lorin Maazel si ochestra Filarmonicii din Viena, corul Operei de Stat din Viena, Thomas Hampson (Posa), Neil Schicoff (Don Carlos) si Ferruccio Fulanetto (regele Filip) se numesc atuurile spectacolului, in timp ce rolurile feminine au fost mai slab reprezentate. Iar daca Don Carlos a fost in cele din urma un succes de public, aceasta li se datoreaza interpretilor.
„Marchizul de Posa“, baritonul Thomas Hampson, va sustine la Salzburg si patru recitaluri de lieduri, cu diverse piese muzicale pe versuri de Walt Whitman. Cu alte recitaluri sint inscrisi in programul festivalului si pianistii Maurizio Pollini (14 august, in program: Brahms, Webern, Stockhausen si Beethoven), Christian Zaccharias (care pe 28 iulie s-a evidentiat in interpretarea lui Schubert si Liszt printr-un ton discret si delicat si o lirica intimista), Yefim Bronfman (6 august), Grigori Sokolov (10 august) si Stefan Vladar (23 august).

Dintre concertele sustinute pina acum pe diversele scene ale Festivalului de la Salzburg sau ale festivalului paralel de muzica moderna din acelasi oras si intitulat „Zeitflut“, inca doua se cuvin cel putin mentionate. Mai intii, orchestra simfonica a Radioului din Viena a oferit pe 8 august publicului o seara de muzica moderna, sub bagheta lui Dennis Russel Davies. In program s-au aflat patru piese, nici una mai veche de treisprezece ani: Friedrich Cerha (Monument pentru Karl Prantl), Michael Jarrell cu o piesa noua, pentru pian si orchestra, scrisa la comanda festivalului, Hans Werner Henze (trei portrete din Doktor Faustus de Thomas Mann) si, in fine, Contururi, lucrarea coreeanului Isang Yun. In al doilea rind, extrem de interesant a fost programul de muzica religioasa sustinut, in cadrul festivalului „Zeitfluss“, de Corul Schönberg, in Kollegienkirche din Salzburg. Cu un simt muzical deosebit, dirijorul Erwin Ortner a stiut sa grupeze in aceeasi seara trei lucrari corale din epoci diferite, dar care s-au armonizat in mod desavirsit: György Ligeti cu Lux Aeterna (piesa pentru 16 voci din 1966), misticul gotic Johannes Ockeghem din secolul al XV-lea, cu Missa Prolationum (piesa pentru patru voci distincte, interpretate, ca intotdeauna, magistral de maestrii din Hilliard Ensemble) si, in incheiere, muzica minimalista a lui Terry Riley In C (1964), ce combina 53 de pattern-uri repetabile intr-o anumita ordine, dar cu o frecventa indefinita, pina la sapte zile. Ce-i drept, concertul n-a durat decit doua ore – dar calatoria muzicala prin timp din Kollegienkirche a lasat impresia vesniciei.
Iadul pasiunilor criminale, pamintul bogat in roade de tot felul, facut spre bucuria Falstaff-ilor, mistica dezlegata de carne si de timp – diapazonul Festivalului de la Salzburg acopera toate imparatiile lumii, cu conditia sa fim atenti mai degraba la spectacolele de pe scena decit la cele din public. Mortier se bucura de uitarea noastra de sine, si totusi freamata: se apropie vremea ultimelor surprize si trebuie sa fie pregatit pentru ele.

Viena, august 2001