OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultimul deceniu, pasul de la definirea proiectiva a hyper-realitatii la cea absorbtiva (si de la un pesimism violent la un apocaliptism depresiv) marcheaza o posibila ultima „faza“ a filosofiei simulacrului la Jean Baudrillard. Ea poate fi identificata in programul patafizic al sfirsitului de mileniu elaborat in L’Illusion de la fin (1992) si bazat pe supozitia ca am intrat intr-o era post-(istorica, referentiala, reala s.a.m.d.) in care globalizarea simulacrului a dus la blocarea cronotopica definitiva a semnificatiei. Aceasta poate fi rezultatul cresterii densitatii informationale si obiectuale, al neutralizarii continuturilor sau al ecoului stereofonic infinit al particulelor intrate in rezonanta. Toate cele trei ipoteze se subordoneaza unei viziuni tehnologic-apocaliptice, in care excesul de simulacru nu mai permite „trezirea“, iar reperul „sfirsitului“ este el insusi anulat, in mod postmodern: „Constiinta vesela a eternitatii si imortalitatii s-a incheiat. Problema sfirsitului devine cruciala si nerezolvabila. Nu va mai fi nici un fel de sfirsit. Intram intr-un soi de indeterminanta radicala.“

Mutat in plan etic, principiul baudrillardiano-hassanian al indeterminantei poate ajunge suportul „detemporalizarii“ si al „disparitiei“ individului in lumea postmoderna de care aminteste Sorin Alexandrescu, atunci cind il analizeaza pe Zygmunt Bauman – cel din Postmodernity and its Discontents (1998); pentru Alexandrescu (Reflectii despre noi insine. XXIII. Jocul scurt al turistului, in Vineri nr.24/octombrie 1999), pulverizarea spatiului vectorial si eliminarea directiei din orientarea socio-profesionala a omului postmodern sint sinonime cu o pierdere substantiala de repere morale: „Noi ne intrebam, dimpotriva sfata de moderni, de exemplu, n.meat, cum sa mai investim intr-o munca de-o viata cind stim ca valorile de ieri se devalorizeaza azi si pot fi eventual obiectul inflatiei de miine? Cum sa mai credem in vocatie profesionala cind specialismele de astazi sint iluziile de miine? Cum sa mai credem in relatii personale cind ele se innoada fara obligatii si fara consecinte?“

Lichefiata in parametrii viitoarelor conexiuni ale retelei globale, problema reglajului etic in postmodernitate ramine una volatila, inconsistenta si, la limita, irelevanta. Intr-un scenariu tehno-cultural (destul de plauzibil, de altfel) al constituirii organismului cyber-planetar, compus dintr-o retea carnala si de date auto-(re)productiva si auto-gestionabila, instituirea unor criterii si principii etice (mai ales de tip uman) nu ar mai avea probabil nici o justificare, din moment ce indivizilor post-umani matriceali (conectati bio-informatic) existenta digital-globala le-ar fi (auto-)suficienta. Dublul potential (utopic si distopic) al acestei ipoteze scenariale nu poate scapa atentiei nici unei analize lucide si ponderate a evolutiei sociale, economice, politice si culturale in secolul 21.
Nota autorului: Colaborarea mea in cadrul rubricii Tehno se incheie odata cu acest articol. Multumesc cititorilor pentru rabdare si pentru opiniile exprimate.