OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un best-seller al teoriei tehno-culturale (L’inertie polaire, 1990), Paul Virilio descrie, in linia lui Baudrillard (despre simulacru) si cea a lui David Harvey (despre compresia cronotopica), citiva din parametrii noii existente cibernetice la interfata realului cu virtualul: transparenta (nu doar spatiala, ci si temporala, marcata prin dilatarea primei dimensiuni si comprimarea celeilalte), dromoscopia (iluminarea prin si de catre viteza a universului fenomenelor perceptibile), inertia (consecinta a instantaneizarii virtuale a activitatii umane). Pastrind termenii lui Virilio, instaurarea unei „durate fara durate“, din care intervalele (cum ar fi cele ale deplasarii) au disparut, inlocuite de lumina numerica a prezentului-viteza etern (ultima sintagma imi apartine), e deopotriva rezultatul accelerarii performantelor mijloacelor de transport in epoca post-industriala (Harvey) si al generalizarii avatarurilor cibernetice ale tehnologiei comunicationale si mediatice in ultimele doua decenii (e-mail, teleconferinte, transmisii TV live 24 de ore din 24, linii de chat, telefonie mobila WAP etc.).

In urma cu citeva zile, am avut prilejul sa urmaresc efectul dromoscopiei pe propria piele, calatorind intr-o masina care a parcurs distanta Sinaia-Bucuresti (aproximativ 120 de kilometri) in 45 de minute. Ca, la 180 km/h (viteza medie), peisajul incepe sa stea pe loc, laolalta cu celelalte masini, e un lucru pe care o parte din cititori probabil l-au experimentat deja, fie in avion, fie pe autostrazile patriei sau ale strainatatii. Dar ca, la 215 km/h (viteza maxima atinsa), imposibilitatea de a mai distinge intre vehicolele dinamice si cele statice (inclusiv corpul uman, cu ficatul marit, simturile dilatate si abdomenul presat in scaunul „Recaro“) devine o regula nu a deplasarii, ci a amplasarii in „inertia polara“ decretata de Virilio, e o alta chestiune, accesibila numai celor dependenti de consumul de adrenalina pura.
Daca, asa cum crede Virilio, fiecare automobil „vehiculeaza“ o viziune („o perceptie a lumii specifica si care nu e decit artefactul vitezei lui de deplasare“), iar aceasta, la rindul ei, se transforma intr-un „vehicol“ mulat pe propria sa viteza de transmisie, atunci viziunea „mea“, adica a acelei entitati bio-mecanice rezultate de pe urma fuziunii corp/automobil/viteza/privire, a fost pret de 45 de minute una virtuala.

Practic, lumina artificiala a zilei, decorul vidat de substanta si obiectele dematerializate de pe sosea au strabatut si au fost strabatute de mulajul transparent, vitezificat, al corpului-masina. Cele doua interfete dromosferice (parbrizul si membrana oculara) au anulat diferentele static/dinamic, intern/extern, organic/masinic, dizolvindu-le in suspensia cronotopica a unei uriase imagini simulative. Din acest punct de vedere, automobilul real a preluat parametrii si conditia unui bolid de joc video, iar cursa pe drumul european palpabil (si inca in lucru) s-a transformat intr-o cursa de fotoliu, cu joystick-ul privirii operind in decorul virtual de pe ecranul computerului.