Kulturforum e un astfel de loc, un spaţiu de tranzit, în
care oamenii nu se opresc niciodată, în drumul lor spre filarmonică, muzeu sau
bibliotecă. Un loc cu foarte multă cultură, dar fără nici un forum, după cum
observa Ovidiu Ţichindeleanu în timpul promenadei pe care am făcut-o vineri, 30
aprilie, în jurul instituţiilor de lîngă Potsdamer Platz, împreună cu criticul
urban Claus Käpplinger, discutînd prezenţa unui proiect precum KNOT într-un
spaţiu pe care autorităţile Berlinului încearcă de 15 ani să-l ocupe cu ceva,
fără să fi ajuns, pînă acum, la vreo soluţie. Unul dintre motivele care ar
explica eşecul lor este acela că toate ideile pe care le-au propus au fost
strict formale, cum să integreze ceva în linia de peisaj arhitectural a zonei,
în loc să imagineze un alt mod de folosire a acestui spaţiu. În acest context,
un camion care se desface, trei structuri mari, triunghiulare, de plastic
colorat, o saltea uriaşă din mingi şi un grup de artişti (în sens larg)
petrecîndu-şi timpul aici par a nu fi tocmai răspunsul definitiv. Însă, cu
siguranţă, este un răspuns mai viabil decît construirea unui alt mall cultural.
Patru zile în vînt, praf, uneori prea cald, alteori prea frig, cu apă din
bidoane, electricitate dintr-un generator zgomotos, toalete ecologice şi
ecranul de proiecţie tremurînd, dar compensînd totul cu entuziasm, idei şi
dedicaţie, au arătat cum se poate construi nu doar o cultură a protestului şi a
rezistenţei faţă de politicile urbane fabricate în spatele uşilor închise de
către birocraţi corporatizaţi, dar, mai ales, un model al intervenţiei şi
participării directe.
Dacă joi, 29 aprilie, a dominat o atmosferă de festival de
primăvară, cu Mass Mix invitînd pe toată lumea să lipească în compoziţii
colective stickerele colorate şi tăiate în forme mai mult sau mai puţin
abstracte, cu Pola Dwurnik documentînd conştiincios în desene ceea ce se
întîmpla în jur, cu observatorii noştri de zi cu zi – precum Joanna Erbel,
interesată de antropologia culturală – culegînd impresii de la fiecare, cu h.arta întrebîndu-se în ce fel atelierul lor
de cercetare urbană şi croitorie subiectivă poate fi integrat unei structuri
atît de deschise; în schimb vineri, 30 aprilie, împreună cu teoreticienii şi
artiştii invitaţi, ne-am întrebat ce căutăm acolo şi ce anume ne aduce
împreună. Aşa cum remarca Boris Buden într-una dintre concluziile dezbaterii,
„Afterlife of communism“, e interesant faptul că toţi aceşti practicanţi
culturali ai unor diverse discipline, care au în comun o preocupare faţă de
posibilele modele alternative la capitalism sînt de multe ori reuniţi într-un
singur cadru nu de politică sau de filozofie, ci de artă.
A fost unul dintre momentele de iluminare şi, în acelaşi
timp, de evaluare a prezenţei noastre – sigur, arta tinde din ce în ce mai mult
să se transforme dintr-o disciplină specifică într-o platformă de întîlnire a
mai multor zone ale cunoaşterii şi, în acest sens, discursul pe care îl produce
e unul care se infiltrează în direcţii nebănuite. Pe de altă parte, în
condiţiile în care arta este finanţată de chiar structurile pe care le
contestă, nu este oare această critică tolerată tocmai pentru că nu e luată în
serios ca o formă efectivă de schimbare? Nu sîntem cumva lăsaţi să ocupăm acest
teritoriu pentru că, de fapt, nu reprezentăm o primejdie, aşa cum subliniau cu
scepticism h.arta, în timpul aceleiaşi discuţii, mai sus menţionate? Şi, în
acelaşi timp, faptul de a ne instala într-un loc ostil şi indiferent şi de a
formula acolo o serie de convingeri şi mai ales de dorinţe nu este în sine un
agent al schimbării mai subtil şi mai important pe termen lung decît acela al
luptei cu reprezentanţii blindaţi ai puterii în exerciţiu?
Vasile Ernu a adus în discuţie practicile folosite de
grupurile de muzică underground sovietice, pentru a copia muzică, a susţine
concerte şi a se întîlni, arătînd felul în care aceste practici au avut un
impact de masă şi pot fi privite ca o formă de rezistenţă de actualitate. Un
punct de referinţă istoric a devenit astfel, în economia discuţiei, un exemplu
practic de autoorganizare şi de slăbire sau ocolire a sistemului prin mecanisme
simple, care nu sînt neapărat imediat văzute ca opoziţie directă. În acelaşi
timp, recuperarea acestor practici ar trebui să facă parte din munca de
recitire a propriei istorii de către Estul aşa-numit postcomunist, Estul
întîrziat, care, spune Buden, este definit de către Vest ca un spaţiu al
amneziei, a cărui tendinţă ar fi să devină un nonspaţiu anistoric, precum acest
Vest normativ. O astfel de privire hegemonică asupra perioadei de după 1989, în
care viaţa de după comunism este asociată cu realitatea pură, trebuie şi poate
fi contracarată prin respingerea noilor etichete de identitate culturală şi
înţelegerea cadrului în care identitatea este privilegiul celor condamnaţi să
rămînă periferici – i.e. neuniversali, un cadru mai larg care este, de fapt,
cel al luptei anticoloniale.
Această discuţie a fost doar debutul unei serii care
continuă săptămîna aceasta, cu alţi participanţi alăturîndu-ni-se. Însă, pe
lîngă aceste întrebări, sînt şi altele mai practice cu care am început
săptămîna în parcul mai primitor din Mariannenplatz, unde publicul este cu mult
mai obişnuit cu o astfel de prezenţă, poate şi pentru că aici activează de ani
buni două instituţii de artă contemporană, Künstlerhaus Bethanien şi Kunstraum
Kreuzberg. Odată unitatea mobilă reconfigurată, va trebui să includem toate
funcţiunile la care în primele zile am făcut doar aluzie, va fi adăugat un
atelier de tîmplărie, precum şi mai multe elemente ale unei cafenele, iar
materialele documentare şi conexe care încep să se adune vor fi incluse în
cadrul vizual pe care începem să-l instalăm în chiar momentul cînd aceste
rînduri sînt scrise. Şi săptămîna aceasta vom fi, probabil, prea expuşi pentru
unii şi prea intimi pentru alţii, însă am fost cu toţii de acord că procesul de
negociere face parte din relaţia pe care o stabilim atît între noi şi
participanţi, cît şi între aceştia şi public.
Între alţii, vor avea intervenţii în zilele următoare
Kottishop, ce imaginează o punere în spaţiu a unei structuri de tip Wiki, în
care conţinutul este constant transformat de mai mulţi autori, Dilmana
Yordanova şi Mihaela Kavdanska, care vor improviza un decor al unei telenovele,
invitînd publicul să joace în diferite roluri imaginate ale acesteia, şi Kai Schiemenz,
care construieşte „Casa cu margini instabile“, un cub cu feţele detaşabile, ce
poate fi folosit de oricine şi transformat în orice. Iar sîmbătă, publicul este
invitat să ni se alăture la a doua plimbare pe jos în cartiere îndepărtate şi
mai puţin cunoscute ale Berlinului, împreună cu Heimo Lattner, artistul care
strînge poveşti pe care mai tîrziu le vom citi în jurul focului, lîngă KNOT.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters