OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa programul incarcat pe care-l are si dupa desfasurarea primelor trei zile, TIFF 2007 se pare ca bate recorduri de audienta, de interes si de amploare (cum ar fi, de pilda, numarul de filme selectate). Face sali arhipline, invita vedete straine (Franco Nero, Armand Assante), Palme d’Or-ul acestui an, premiere mondiale, se extinde cu un pseudopod spre Capitala Culturala Europeana (si vrea, intelegem de la directorul onorific al festivalului, regizorul Tudor Giurgiu, sa o faca si mai departe, planificind pentru la anul caravane cinematografice si in alte orase), isi continua programul de stimulare a tinerelor talente numit Let’s Go Digital s.a.m.d. Numai ca, din ce mi-a fost dat sa vad, se pare ca acolo unde sint multe filme, sint si mai mari sansele de a intilni rateuri.

Totusi, inceputul a fost „de-adeva“: deschiderea oficiala a festivalului i-a revenit filmului cu cel mai prestigios premiu obtinut vreodata de cinematografia romaneasca, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, care a inlocuit, in ultimul moment, cel mai scump si, se pare, cel mai hollywoodian film romanesc, Restul e tacere, ultima realizare a lui Nae Caranfil. Am inteles ca inlocuirea s-a datorat unor detalii tehnice, dar, pe de alta parte, nu pot sa nu remarc turnura simbolica a situatiei, oricare ar fi cauza ei: cenusareasa minimalista (asta s-ar putea sa fie un pleonasm) a ajuns in capul mesei. Poate ca restul nu e tacere – drept dovada macar peliculele lui Nae Caranfil, pete de culoare in peisajul cenusiu al filmului autohton de dupa ’89 –, dar este evident ca intra in umbra acestor creatii minimaliste ale ultimilor ani, nonconformiste tocmai prin indrazneala de-a se apropia de realitate cu onestitate si fara „stil“, fara retorisme; caci, in fond, cum deja s-a remarcat, victoria lui Cristian Mungiu a fost posibila si datorita seriei ce-a precedat incununarea sa la Cannes si reprezentata de Marfa si banii, Moartea domnului Lazarescu, A fost sau n-a fost? si Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii.

Convertirea la minimalism a lui Cristian Mungiu a fost explicata de acesta la conferinta de presa de simbata dimineata prin adecvarea la tema si la subiect. „Cum“ i-a fost dictat de „ce“, astfel ca, urmarind sa puna in valoare povestea, regizorul-scenarist a ales o poetica tranzitiva, a mizat pe simplitatea formala deja atit de comentata in presa straina si care consta in principal in absenta muzicii, iluminarea preponderent naturala, dialogurile lipsite de artificialite, imaginea anticalofila – dar nu ostentativ mizerabilista –, filmari „economice“, cu camera in mina sau in planuri lungi. Date fiind aceste „ingrediente“, putem spune ca filmul lui Mungiu ar putea fi adoptat bine mersi de „Dogma 95“. Dar intre atuurile filmului se numara si subiectul sau, respectiv personajele sale principale – sustinute de trei actori carora rolurile le vin manusa: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov. Asa cum s-a spus, nu avem de-a face pur si simplu cu povestea unui avort, ci si cu implicatiile emotionale si morale ale acestuia, devoalate intr-o situatie-limita generata de contextul specific al „epocii de aur“ ceausiste.

La aceeasi conferinta de presa, Cristian Mungiu a subliniat ceea ce apare destul de limpede in film, si anume ca in centru se afla personajele, dramele si raporturile lor, iar nu epoca: intentia a fost aceea de a se recurge, tot minimalist, la elementele strict necesare pentru conturarea atmosferei acelei perioade, spre a nu distrage atentia de la personaje si poveste. O poveste simpla dar extrem de puternica prin frustetea cu care e spusa si prin ceea ce implica la nivelul existentei personajelor. O poveste bazata pe fapte reale – ceea ce ne intoarce la seria punctelor comune ale filmelor noastre minimaliste, triumfatoare la Cannes si la alte mari festivaluri, caci si Moartea domnului Lazarescu, si Hirtia va fi albastra pornesc de la cazuri autentice, cutremuratoare prin ele insele inainte de-a fi puse in „pagina“ filmica. Semn ca, de fapt, inca o data, realitatea bate filmul. Iar filmul culege laurii. intre altele, pentru ca realitatea privita prin oglinda unor astfel de filme are impactul unor electrosocuri.

Una calda, alta rece
intre numeroasele evenimente, TIFF-ul a gazduit in primele zile si doua premiere mondiale. Simbata, 2 iunie, am avut placerea vizionarii filmului lui Oliver Parker, I Really Hate My Job, o traznaie care are la baza un scenariu care straluceste nu atit la capitolul story, cit la capitolul personaje si dialoguri: dialoguri spumoase, dinamice, continind replici scaparatoare, antologice, de un comic nebun, dar care ascund dramatismul unor destine marunte. Avind constructia unei piese de teatru, cu unitate de timp, de loc si de actiune, I Really Hate My Job e un decupaj comico-dramatic din viata a cinci femei care lucreaza intr-un mic restaurant, femei care-si dezvaluie complexele, frustrarile, dorintele, fantasmele, problemele intr-un ritm care nu-ti lasa timp sa le digeri, sa le analizezi, parind ca efectul urmarit de exceptionala scenarista (Jennifer Higgie) e doar acela de-a face haz de necaz. intre cele cinci interprete, se remarca fara discutie si romancele Alexandra Maria Lara, respectiv Oana Pellea – cea din urma precizind in declaratiile sale ca se afla cu acest rol la prima partitura comica intr-un film, lucru care ii accentueaza valoarea prestatiei.
in schimb, premiera mondiala de duminica, 3 iunie, filmul lui Nicolas Roeg, Puffball, a fost departe de asteptarile si de prezentarile elogioase: a fost pur si simplu un fiasco. O poveste incoerenta, cu scapari de logica, plasata intr-un satuc retras din Anglia unde inca se mai practica vraji, o poveste fara miza, filmata intr-o maniera datata si „condimentata“ cu imagini de-a dreptul kitsch.

De toate pentru toti, plus o mare dezamagire
Daca in prima zi a TIFF-ului, cea de vineri, am reusit sa vad un film onorabil, Omul-problema (Norvegia, 2006, regia Jens Lien), un soi de parabola realizata curat, cu citeva secvente de-o cruzime care nu te poate lasa rece, dar cu un final care te lasa in aer, a doua zi am ajuns nu doar la premiera mondiala a lui I Really Hate My Job, ci si la mai vechiul in compania barbatilor, al lui Neil LaBute, respectiv la recentul Albastru inchis aproape negru, al spaniolului Daniel Sanchez Arevalo. Amindoua filmele merita vazute, primul pentru capacitatea de-a descrie in termenii unei povesti simple, dar ingenioase, cinismul, misoginismul, dezumanizarea angajatilor marilor companii (si pentru una dintre cele mai hilare si mai graitoare scene referitoare la rolul „bijuteriilor de familie“ intr-o astfel de companie), cel de-al doilea pentru umorul cu care abordeaza un subiect à la Almodovar, din care nu lipsesc tatal paralitic, fratele puscarias, sexul care te duce pe nesimtite la dragoste, atractia homoerotica, tensiunile de cuplu etc. – toate deturnate spre si hibridizate intr-un melanj mai degraba comic decit dramatic si cu o rezolvare previzibila.

A treia zi, duminica, 3 iunie, am avut parte din nou de dezamagiri. Exceptie a facut rusescul Euforia, in regia lui Ivan Vyrypayev, care relateaza intr-o maniera poetica, mizind pe imaginea calofila si pe muzica dramatic-nostalgica, istoria tragica a unui triunghi amoros alcatuit si destramat intr-un spatiu rural si semi-salbatic. in schimb Red Road, film englezesc, regizat de Andrea Arnold si premiat la Cannes anul trecut, e prea lent si prea „facut“, prea construit, neverosimil si cu un final demonstrativ, „umanist“: victima indirecta a unui accident renunta in cele din urma la razbunare, acceptind ca „viata merge mai departe“; daca e vorba de razbunare, prefer Contele de Monte Cristo si Kill Bill – sint mai cinstite si nu-ti servesc lectii moralizatoare.

Dupa catastrofalul Puffball, am sperat ca seara de duminica s-o inchei frumos cu Offset-ul nemtesco-roman al echipei Didi Danquart (regizor) – Razvan Radulescu &Cristi Puiu (scenaristi). Din pacate, si o spun cu parere de rau, asteptarile mi-au fost inselate, filmul mi s-a parut ca nu stie ce vrea, nu e o comedie neagra, cum s-a spus la un moment dat, nu e nici o satira, nu e nici comedie, nici drama, e ceva din toate si... atit. Nu numai scenariul mi s-a parut neconvingator, o suita de momente mai degraba decit o poveste coerenta, dar si actorii in rolurile principale, Alexandra Maria Lara, respectiv Razvan Vasilescu, pareau ca sint din alt film, ca nu-s nici verosimili nici neverosimili, ca joaca drama cind ar trebui sa joace comedie si invers. Filmul mi-a dat o continua impresie de neconcordanta, de inegalitate, de joc gratuit, de exercitiu presarat din cind in cind cu scene sau replici demne de-a fi retinute.

Dar TIFF-ul continua si cu siguranta va oferi suficiente satisfactii cinefililor, criticilor sau spectatorilor ocazionali. Capitala cinematografului european ramine in aceste zile Clujul, chiar daca ar fi doar pentru ca gazduieste in cinematografele sale cel mai prestigios film european al anului: 4 luni, 3 saptamini si 2 zile.