Ediţia a X-a Festivalului
Internaţional de Film Transilvania (TIFF) a debutat vinerea trecută
la Cluj, unde va continua pînă duminică, pentru a se muta,
între 15-19 iunie 2011, la Sibiu.
Nu pot începe acest prim articol
despre TIFF 2011 fără a saluta curajoasa şi inspirata campanie de
promovare a ediţiei în curs de desfăşurare, al cărei
concept a fost gîndit de managementul festivalului, în
colaborare cu agenţia de publicitate Propaganda. Pentru a marca
primii zece ani ai Noului Cinema Românesc şi primele zece
ediţii ale TIFF-ului (ceea ce explică şi tricoul de fotbal cu
numărul 10 de pe materialele de promovare), protagonistul campaniei
a fost Corneliu Porumboiu, singurul regizor dublu cîştigător
al Trofeului „Transilvania“ (performanţă remarcabilă, în
condiţiile în care doar primul şi al doilea lungmetraj al
unui cineast pot obţine acest trofeu). Analogia dintre film şi
fotbal a continuat în spotul TIFF 10, regizat de Marian Crişan
(după un scenariu la care au colaborat Mihai Chirilov şi Tudor
Giurgiu). Acesta nu mai parodiază un film faimos sau un personaj
cinematografic bine-cunoscut, ci un titlu de referinţă al Noului
Cinema Românesc – A fost sau n-a fost? – al aceluiaşi
Corneliu Porumboiu. La noul spot, savuros şi subtil (vezi
schimbările de macaz ale invitaţilor emisiunii RetrospecTIFF sau
apariţia „accidentală“ în cadru a producătorului Bogdan
Crăciun), au contribuit atît actorii principali ai filmului
din 2006 (Teo Corban, Ion Sapdaru şi Mircea Andreescu), cît şi
regizorul-vedetă. Cu o asemenea campanie sclipitoare, TIFF-ul a fost
cîştigător din start.
Ca şi la ediţiile precedente, filmul
de deschidere, menit a atrage un public cît mai larg, a fost o
comedie europeană. După turco-germanul Fatih Akin, în 2010, a
venit rîndul francezului François Ozon, o altă
personalitate a cinematografiei europene, să deschidă oficial
TIFF-ul cu cel mai nou film al său, Potiche: Nevasta la putere.
Reîntîlnirea cu starurile Catherine Deneuve (invitată de
onoare la TIFF 2008) şi Gérard Depardieu şi celelalte
atracţii ale galei de deschidere (printre care spectacolul Visul lui
Herbert, susţinut de trupa franceză de artă stradală Compagnie
des Quidams) au adus în faţa ecranului instalat în Piaţa
Unirii peste 2.000 de persoane.
Comedie de moravuri în dulcele
stil clasic, Potiche are la bază piesa de teatru omonimă, din 1980,
semnată de Pierre Barillet şi Jean-Pierre Grédy. François
Ozon a fost cel care a adaptat textul dramatic pentru transpunerea pe
ecran, modificînd inclusiv finalul poveştii, prin continuarea
carierei politice a protagonistei (Suzanne Pujol, interpretată de
Deneuve) şi prin confruntarea ei cu amantul din tinereţe, primarul
comunist Maurice Babin (Depardieu). Regizorul a declarat că a decis
să realizeze această comedie în urma propunerii unor
producători de a face un film biografic despre Nicolas Sarkozy şi
campania sa prezidenţială din 2007. Chiar dacă evenimentele de pe
ecran au loc în 1977, pe fondul conflictelor dintre muncitori
şi patronat şi al mişcării de emancipare a femeilor, filmul este
suficient de actual şi de amuzant (cu unele accente de umor
bulevardier) pentru publicul de azi, totodată fără a ridica mari
probleme. Prin conexiunile pe care le trezeşte în mintea
cinefilului, Potiche este şi un omagiu adus tradiţiei
cinematografului francez. Pe scurt, o alegere bună pentru a deschide
ediţia aniversară a celui mai important festival de film din
România.
Proiecţiile de succes din Piaţa
Unirii au continuat, în a doua zi de festival, cu cel mai nou
film regizat de italianul Michele Placido, cunoscut la noi mai mult
ca actor, în special pentru rolul comisarului Corrado Cattani
din popularul serial Caracatiţa (La Piovra). Vallanzasca prezintă
ascensiunea şi decăderea protagonistului eponim, un mafiot celebru
în anii ’70, în prezent, aflat de ani buni în
închisoare (unde şi-a scris volumele autobiografice care au
stat la baza filmului). Vallanzasca foloseşte inteligent
ingredientele ştiute ale genului, are ritm şi îşi captivează
spectatorii (graţie regizorului, dar şi actorului principal, Kim
Rossi Stuart, de asemenea coscenarist). Filmul, la a cărui producţie
a contribuit şi Mandragora Movies, compania lui Bobby Păunescu, a
fost boicotat de mulţi în Italia, după cum a observat Michele
Placido, prezent la proiecţie. „Este de datoria cineaştilor să
povestească istoria ţării lor, deoarece cinema-ul are libertatea
de a povesti orice“, a conchis invitatul special al festivalului.
Michele Placido a primit, din partea Monicăi Bîrlădeanu
(actriţă cu o scurtă apariţie în film), Premiul pentru
întreaga activitate acordat de TIFF unei personalităţi din
cinematografia europeană. Actorul-regizor a anunţat că, în
noiembrie, va începe să filmeze la Bucureşti o coproducţie
italo-română despre migraţia italienilor în Germania,
cu Monica Bîrlădeanu în principalul rol feminin.
Dacă anul trecut TIFF a prezentat
toate cele trei filme regizate de Liviu Ciulei, anul acesta,
festivalul a propus o altă retrospectivă a unuia dintre cei mai
importanţi cineaşti români. Programul „100% Lucian
Pintilie“ include toate cele 11 filme regizate pînă acum de
regizor, prezentate în copii noi, nu cele foarte uzate de la
ANF. Pe lîngă filmele deja cunoscute, la Cluj am avut şansa
de a vedea Salonul nr. 6 (1973), o adaptare după Cehov realizată de
Lucian Pintilie în Iugoslavia (dar cu povestea plasată într-un
orăşel din Rusia ţaristă), în perioada în care era
interzis în România. Un film-parabolă despre tirania
majorităţii, cu o atmosferă foarte apăsătoare (datorată şi
coloanei sonore) şi cu trimiteri evidente la universul
concentraţionar comunist, Salonul nr. 6 este opera unui maestru.