TIFF 7, în 7 interviuri peripatetice

Dialog cu Radu BELIGAN, Ileana BÎRSAN, Andrei CREŢULESCU, Laurenţiu DAMIAN, Tudor GIURGIU, Corneliu PORUMBOIU, Alex. Leo ŞERBAN

Autor: Valerian SAVA | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

1. Palme d’Or,ca prefaţă la falimentul sistemului

Tudor Giurgiu, Transilvania International Film Festival e cel mai bun seismograf al Noului Cinema – românesc în primul rînd, dar şi de pretutindeni –, prin competiţia consacrată primului şi celui de-al doilea op regizoral. De la selecţia filmelor, operată de Mihai Chirilov, pînă la seminariile iniţiate, funcţionaţi ca un cronicar al creşterii nerectilinii a Noului Cinema, ba chiar şi cu sincope – ca în 2004 şi ca acum, cînd nici un lungmetraj românesc n-a fost admis în competiţie. Ce poate să facă TIFF-ul în această (de)zbatere şi ce ar rămîne de făcut de către alţii?

Eu cred aşa: festivalul a făcut deja destul de mult, bunăoară la nivelul vizibilităţii şi al expunerii naţionale şi internaţionale a unor filme şi a unui grup de cineaşti. Cred, de pildă, că-i important faptul că, an de an, gala finală e transmisă în direct la televiziune şi că se vorbeşte despre festival, se vorbeşte despre filmele Noului Val, care au cucerit, aici şi în alte competiţii, atîtea premii! Marea mea dezamăgire vine din faptul că producătorii şi, în general, oamenii care activează în industria, în aşa-zisa noastră industrie de film nu par deloc interesaţi să facă networking, să se întîlnească cu profesioniştii importanţi care vin aici: producători, finanţatori, agenţi de vînzări, pe lîngă regizori sau critici. De aşteptat ar fi ca relaţia să fie biunivocă. Fiindcă festivalul e un loc în care îi invităm să vină pe colegii de diverse profesiuni, le creăm condiţiile şi oportunităţile potrivite, dar mai departe e ca la o ştafetă, ca la 4x400 metri plat: tu trebuie să dai ştafeta, dar, din păcate, prea puţini o prind. Mie mi-a fost cam jenă la acea discuţie la care ai fost de faţă, despre starea cinematografului românesc, despre ce-i de făcut „după Palme d’Or“. Mă uitam că eram numai o mînă de oameni, mai toţi străini, ceea ce înseamnă că profesioniştii români din branşă nu prea sînt interesaţi de subiectele astea. Există o pasivitate extinsă faţă de nevoia rezolvării unor probleme critice ale cinema-ului românesc.

Care „probleme critice“, cînd la acea dezbatere pe care ai condus-o, directorul general al CNC, Eugen Şerbănescu, ne-a concediat, de fapt, din capul locului (eu am şi plecat), traducînd în engleză – fair balanced – fixaţia egalitaristă cu care se decorează din decembrie 2006 încoace, prin care se susţine că distribuirea fondurilor publice ar fi „echilibrată“?! Balanced între ce şi ce, între cine şi cine?!

Eu cred că, dacă o să ne mulţumim cu puţin, va fi foarte prost. Starea asta, în care spunem că mai mult nu se poate face, o să ne îngroape. Personal, mi-am pierdut toate rezervoarele de optimism: aveam mai multe vagoane pline cu această materie – nu le mai am. Am senzaţia că ne întîlnim, vorbim, dar la partea de „implementare“ nimeni nu face nimic. Or, e inadmisibil că în România statul nu participă cu bani de la buget la finanţarea filmelor, în timp ce statul ungar, de pildă, participă cu peste zece milioane de euro anual.

Adică, nu-i adevărat ce ni se spune de 11 ani, că avem cea mai bună lege din parcare?! Nu-i adevărat că nu trebuie să ne atingem de această lege (să nu ne atingem de structura, nici de căile desemnării şi de modul de funcţionare a organismelor de decizie şi de lucru!), fiindcă riscăm să pierdem marea favoare a constituirii Fondului Cinematografic din taxarea biletelor şi a televiziunilor?! Ce-i cu acest drob de sare?

E o prostie. Trebuie să avem viziune şi curaj. Or, foarte mulţi factori de decizie şi de influenţă apasă pe frînă ca mijloc de siguranţă, în timp ce acum cinema-ul românesc trebuie să apese pe acceleraţie. Sînt trei probleme grave. Unu: banii strînşi cum ai spus sînt puţini. Doi: selectarea proiectelor finanţate se face cum se ştie şi filmele ies cum ies, cu excepţia cîtorva dintre ele. Trei: marea problemă e că există riscul ca filmele aflate azi în lucru să fie blocate, fiindcă s-au acordat finanţări după principiul hai să facem multe filme, dar dîndu-le bugete minuscule. Mă tem că filmele alea nu se vor face niciodată şi sistemul va ajunge, cred eu, să se blocheze definitiv în viitorul apropiat. Acum cîţiva ani, în Coreea de Sud, cineaştii au făcut un lanţ viu şi s-au legat de copaci în semn de protest. În România, ce să mai facem, după ce n-a funcţionat nici argumentul unor premii Palme d’Or?! Să ne legăm de copaci?!

2. Responsabilitatea, împărţită cu sistemul nereformat

Cum te-ai simţit, dragă Corneliu Porumboiu, ca membru al juriului TIFF 2008, fără nici un film românesc în competiţia rezervată primului şi celui de-al doilea lungmetraj al realizatorilor?

Păi, nu-i nici o diferenţă (rîde). Am venit să văd filme.

Dar ştii că eşti pe jumătate, pe sfert sau cu o zecime „vinovat“ că n-avem nici un film în competiţie? Sau e o responsabilitate împărţită cu sistemul, care a făcut ca, dintre numeroasele proiecte de debut finanţate în decembrie 2006, să nu fie nici unul gata şi care să şi merite a intra în competiţie în iunie 2008; după cum nici dumneata, nici Cătălin Mitulescu, cu filmele de debut proiectate la începutul toamnei 2006 şi mult iubite de unii dintre noi (A fost sau n-a fost?, respectiv Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii), n-aţi fost în situaţia de a vă prezenta la TIFF 2008 al doilea op.

În sistemul în care lucrăm noi, adică să faci şi ceea ce ar reveni producătorilor, să lucrezi şi la scenariu, să mai trebuiască să te ocupi şi de distribuţia filmului anterior ş.a.m.d., ritmul unui film la doi ani ar fi infernal, încît un film la trei ani e un ritm bun.

Ăsta e „progresul“, faţă de ritmul impus unui Cristi Puiu, care în cei 7 ani tocmai împliniţi de la 1 iunie 2001, cînd a avut loc premiera cu Marfa şi banii, n-a mai lansat decît un singur lungmetraj – acum trei ani, în 2005 –, Moartea domnului Lăzărescu? Dar în iunie 2009, veţi fi veni la TIFF cu al doilea lungmetraj?

Să vedem, poate, sperăm. Eu încă mai lucrez la scenariu...

Nici Cătălin n-a început filmările.

Nu, nu...

Şi cum ţi s-au părut, ca jurat la TIFF 7, filmele altora, care au reuşit să treacă proba preselecţiei şi să intre în competiţie? Au ceva specific, altfel, nou, în plus, în minus? Care ar fi trendul de ultimă oră?

Nu cred, filmele au fost destul de diferite.

Totul e reductibil la cuvîntul diferite? (Discuţia a continuat şi s-a stins cu acest tonus, încît n-avea rost s-o finalizez printr-o întrebare tranşantă: Oare n-ar fi mai bine ca regizorii şi alţi realizatori să se consacre integral lucrurilor la care se pricep – unii foarte bine –, fără să-şi irosească preţiosul timp prin jurii şi alte organisme, pentru care n-au nici o vocaţie?)

3. Adevărata

Veche Gardă – cea eroică

Maestre Radu Beligan, reprezentaţi adevărata Veche Gardă a filmului românesc – cea eroică – încă din timpul războiului, cînd aţi făcut, în regia lui Jean Georgescu, Noaptea furtunoasă, şi în nu mai puţin greii ani ’50, cu paradoxal-graţiosul şi foarte actualul Lanţul slăbiciunilor, în regia aceluiaşi mare pionier. Dar cum e cu tinereţea care se cîştigă abia la senectute, cum aţi susţinut în discursul de acceptare a Premiului de Excelenţă la TIFF 7?

N-am mai dat, am refuzat de trei ani încoace orice interviu. Dar Jean Georgescu mă obligă. Cînd m-a distribuit în rolul lui Rică – dădusem concurs împreună cu Grigore Vasiliu-Birlic –, el m-a ales pe mine, deşi n-aveam nici o idee de arta cinematografică. Şi atunci, singura soluţie era să fac absolut tot ce-mi cerea el, să nu contribui cu nimic, eu personal, decît cu ce-mi spunea el să fac.

Dar ştiţi astfel ceea ce nu ştiu trei sferturi, dacă nu 90% din actorii români, ba chiar nici unul dintr-un film foarte actoricesc prezentat la acest festival: tocmai asta e genialitatea actorului de film – să se dăruiască regizorului, dacă există aşa ceva pe platou. Nobilul producător-filmolog Ion Cantacuzino, fără de care n-aţi fi făcut în plin război Noaptea furtunoasă, era şi mai categoric: „Numai regizorul trebuie să aibă o concepţie. Un actor de cinematograf cu concepţie e tot ce poate fi mai periculos“.

Cum m-aş fi descurcat fără un Jean Georgescu, încă din prima zi de filmare, la Casa lui Dumitrache, unde veneam noaptea şi deschideam uşa la dormitorul Vetei, şi peste trei luni am închis-o pe dinăuntru?! Cum să ai, fără regizor, continuitatea emoţională?! Din fericire, Jean Georgescu era un mare regizor şi tot ce mi-a spus el a fost în beneficiul meu şi al rolului. Şi a rămas rolul ăsta, ca un fel de ... spuneţi dumneavoastră restul.

4. Noul, între excepţionalşi rebuturi

Ileana Bîrsan, îţi propun să intri în rolul Anamariei Marinca din centrul afişului festivalului, cel cu şapte pistolari, dar poate îţi însuşeşti privirea lui Vlad Ivanov (al doilea, din dreapta), care scrutează orizontul.

Dacă e să adopt postura Anamariei din afiş, trebuie să fiu necruţătoare şi foarte directă. Aşa că ochesc şi trag. Ediţia jamesbondiană a TIFF-ului a avut cam ce are şi seria parodiată: stil, femei frumoase, aventuri şi inspiraţie, ceea ce nu se poate spune, din păcate, despre campania de spoturi a festivalului, care pare pe alocuri lipsită de chef şi, pe ici, pe colo, cam fuşărită. Însă misiunea de a aduce în competiţie filme interesante, de genuri şi cu structuri diverse, ale unor regizori aflaţi la debut sau la al doilea lungmetraj, a fost îndeplinită cu succes, în privinţa peliculelor străine. Din numai 5 zile de festival şi 21 de filme vizionate, plec cu istoria privată, misterioasă şi excentrică, a bunicii mexicane din documentarul cîştigător al trofeului, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, semnat de Yulene Olaizola, cu filmul estonian Sügisball de Veiko Ounpuu – şi nu doar pentru imaginea pentru care a fost premiat, ci pentru un anumit tip de meşteşug în descoperirea şi dezvăluirea nefericirilor individuale.

Cît priveşte producţiile autohtone, care au lipsit din competiţie, dar au fost văzute în secţiunea paralelă ce le-a fost rezervată, nu pot spune numai de bine, doar pentru că există. Însă e un semn de sanitate că ne putem mişca printre filmele româneşti şi altfel decît de la excepţional la rebuturi.

Şi ce descoperim între „excepţional“ şi „rebuturi“?

Palierul neacoperit pînă acum începe să se schiţeze, încă timid şi stîngace. Tache este şi arată a film de televiziune, cu un scenariu pe care îl susţine jocul actorilor şi cu o regie în care Igor Cobileanski, din minunatele sale scurtmetraje, îşi iroseşte inspiraţia şi umorul şi acceptă – de voie, de nevoie – un gen popular de comedie, în care se servesc glumiţe pe înţelesul tuturor. La rîndu-i, regizoarea Anca Damian se străduieşte să structureze un triptic în Întîlniri încrucişate, însă reţeta pentru un soi de Babel românesc suferă din pricina lipsei de coerenţă, a unui ritm în ton cu dialogurile, a unor dialoguri în sens cu poveştile şi a unor poveşti compuse cam artificial, ca să autentifice necesitatea unor iminente întîlniri. Dar despre un alt debut, foarte aşteptat, am de spus aproape numai de rău: regizorul Horaţiu Mălăele face din Nunta mută o încercare de a ne emoţiona, explicîndu-ne secvenţă cu secvenţă unde şi de ce ar trebui să rîdem sau să plîngem, după caz, însă rezultatul este exact pe dos. Cît despre Marilena lui Mircea Daneliuc – film ce nu avea ce căuta în festival –, nu pot spune decît că îngroapă din punct de vedere artistic un regizor ce se încăpăţînează să ne demonstreze că are ceva de spus în estetica urîtului. Nimic mai fals, însă foarte trist. În schimb, Boogie de Radu Muntean atinge latura intimistă a unor poveşti puse sub lupă şi ne face atenţi la impulsurile, nefericirile şi regretele printre care fiecare dintre noi face slalom. Un film sincer şi simplu, cu dialogurile cele mai fireşti – din toate cele trei zile de film românesc. Regrete: am pierdut Podul de flori al lui Thomas Ciulei şi Elevator de George Dorobanţu. În concluzie, lucrurile nu mai sînt la fel de simple ca pînă acum, ceea ce solicită mai multă atenţie şi seriozitate, nu numai din partea criticilor, ci şi ca impuls din partea spectatorilor, care vor începe să compare, să distingă şi să pretindă mai mult.

5. A fi sau a nu fi „pe val“

Andrei Creţulescu, anul trecut pe vremea asta, după premiul Palme d’Or al lui Cristian Mungiu, nu eram la unison în privinţa Noului Val, dar era în mare vogă formula „sîntem pe val“. Acum, după Cannes 61 şi TIFF 7, mai sîntem „pe val“ ?

Păi sîntem, dacă am cîştigat Palme d’Or pentru scurtmetraj. Cît o să mai dureze chestia asta, n-am nici cea mai vagă idee. Dacă ai noştri tineri cineaşti continuă să facă acelaşi gen de filme, într-o zi o să se termine, zic eu, şi cu premiile, chiar dacă filmele sînt bune, chiar dacă filmele sînt bine scrise, chiar dacă sînt bine jucate. Dacă faci mereu acelaşi gen de filme, aşa cum s-a terminat la un moment dat cu cinema-ul iranian, se va termina şi cu al nostru. Ar trebui să vină momentul, să vină ziua în care regizorul român, pornit la facerea unui film, la întrebarea „ce-i cu filmul tău?“, să-ţi răspundă: filmul meu e o comedie cu cutare profil sau e o dramă de cutare tip, să nu-ţi spună filmul meu e pentru Veneţia sau pentru Berlin sau pentru Cannes.

Era însă un lungmetraj pregătit pentru Cannes-ul de anul ăsta, care n-a fost acceptat la Cannes, dar se anunţă intenţia de a fi trimis, în ordine, la Locarno şi la Veneţia. Filmul se numeşte Nunta mută şi ar şi răspunde cumva exigenţei tale. Realizatorii pot să spună: dom’le, noi nu ţinem de „minimalism“, noi am făcut o crazy comedy. Cum se prezintă o asemenea „alternativă“, ca să nu mai facem mereu „acelaşi gen de filme“?

Într-adevăr, Nunta mută nu ţine de „minimalism“, dar asta nu-l face un film bun. N-a spus nimeni că în secunda în care te rupi de curentul ăsta, înseamnă automat că eşti bun. Eşti altceva, da, dar poţi să faci un film prost. E un film prea gros, o şarjă groasă şi inutilă, dacă mă întrebi pe mine. Iar în chestia cu Cannes-ul şi cu Veneţia, eu îi doresc tot succesul din lume, dar nu-l văd prea bine.

Mai sînt însă şi alte filme româneşti care îşi fac un merit din faptul că nu sînt din matca în discuţie.

Mai sînt, unele cu merit. La TIFF 7, e Elevator, un film de debut al autodidactului George Dorobanţu, film făcut cu bani infimi. E un pariu foarte riscant, un film într-un singur decor şi în două personaje. Eu unul mi-aş dori să văd mai multe filme de genul ăsta. Nu se încadrează în „minimalismul“ cu care ne fălim de ani de zile, însă eu zic că-i un exerciţiu şi un pariu cîştigat.

Dar celelalte filme de debut, care au concurat fără succes la preselecţia de la TIFF 7? De pildă, Întîlniri încrucişate de Anca Damian.

Eşti sigur că vrei să-ţi spun ce cred despre el?

Absolut.

În primul rînd, sînt foarte supărat. Lumea care l-a văzut aici zice că-i un film OK, perfect vizionabil. Mie nu mi se pare. Este un film care pare făcut de un amator, arată ca un film făcut de un amator, se comportă ca un film de amator şi se comportă prost. E un film forţat, căutat şi absolut inutil. În schimb, Tache, lungmetrajul de debut al lui Igor Cobileanski, e un film TV care arată ca un film TV – eu l-am văzut înainte de Cluj şi mi s-a părut un film vizionabil, am şi rîs de cîteva ori. Reacţiile aici au fost, unele, extrem de vehemente – nu înţeleg de ce. E-adevărat că aduce a episod de serial ProTV, dar e acel gen de film căruia, dacă îi spun „mediocru“, unii or să se supere, dar n-ar trebui. E acel gen de film mediu care nu trebuie făcut pentru festivaluri sau ca să rupă gura tîrgului, dar pe care cinematografiile evoluate îl produc în fiecare an, în fiecare lună, ca filme normale. În fine, dar în altă ordine de idei, îmi pare foarte rău că la Cluj nu s-a văzut din motive tehnice alt lungmetraj de debut, Pescuit sportiv al lui Adrian Sitaru. E un film foarte fain, un soi de Cuţitul în apă al lui Polanski românesc – să-i spunem Cuţitul în baltă, fiindcă totul se petrece pe malul unei bălţi. Noi l-am văzut anul trecut la IPIFF-ul de la Mamaia-Constanţa, anul ăsta a fost respins la Cannes, poate va merge la Locarno, poate nu va merge la nici un alt mare festival – n-are nici o importanţă.

6. TIFF-ul, într-un an românesc mai slab

Mi se pare, Alex. Leo Şerban, că eşti primul care ai introdus alternativa sintagmatică la Noul Val – care e sau nu e –, vorbind despre filmul românesc „pe val“. Mai sîntem, în 2008?

Pe val mai sîntem, dar valul e mai moale, e mai... scurt. Sintem şi e bine că sîntem. Cîtă vreme ne aflăm încă în festivalurile astea mari, se cheamă că sîntem pe val. Şi eu zic că ăsta e un semn de normalitate. Nu trebuie să fim tot timpul speriaţi: aoleu, nu primim nu ştiu ce premiu important! Pînă acum trei ani, nici nu visam la aceste premii, care au venit unul după altul, fără o pauză de măcar un an. Trebuie să ne obişnuim şi cu situaţia în care vom avea filme selecţionate în competiţie sau în programul unor festivaluri, dar nu vom avea premii. Noi nu percepem încă această normalitate. Faptul că Marian Crişan a luat Palme d’Or pentru scurtmetraj prelungeşte starea de „anormalitate“.

Dar cît de „normal“ e că la TIFF 7 n-avem nici un film în competiţie?

N-avem, pentru că, fără să fi văzut toate filmele disponibile, din ce-am văzut, nu cred că „mergea“ vreunul dintre ele în competiţie. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar în acest an sînt unele filme mai slabe, altele sînt, să le spunem, medii, o competiţie internaţională presupunînd un stadiu mai înalt.

Şi cum se prezintă, într-un an românesc mai slab, bilanţul general al TIFF-ului?

TIFF-ul a ajuns la a şaptea ediţie – mult prea mare ca să-l poţi cuprinde. Dar mai intervine un factor, nu ca o consolare: în genere, 2008 nu-i un an filmic bun. Asta pot să spun şi din experienţa de ex-selecţioner la IIFF Anonimul – unde fac o pauză de cel puţin un an. Mi-am dat seama, după Clermont-Ferrand şi după Berlin, că, practic, nu aş avea din ce să fac un program consistent la Anonimul.

E ceva problematic în curba filmului universal însuşi – o mişcare secretă de flux şi reflux.

Da, exact, sigur. E ca la vinuri: nu în fiecare an e o recoltă bună. Încă o situaţie cu care trebuie să ne obişnuim, fiindcă am auzit aici tot felul de exclamaţii: Aah, e o selecţie proastă! De parcă cineva vrea în mod programatic să lase deoparte filmele bune şi să le aducă pe cele proaste. Oricum, am zis că aşteptarea capodoperei în fiecare an e un semn de nevroză festivalieră. Din fericire, la TIFF 7 există în competiţia însăşi cel puţin două, dacă nu chiar trei, filme foarte bune, care; după cum am înţeles, nu vor scăpa juriului.

7. Unde ne sînt supratemele cu relief excepţional?!

Dragă Laurenţiu Damian, cumulezi datele regizorului, publicistului filmolog, profesorului la UNATC, plus funcţia nouă de secretar general la UCIN; avem şi experienţa unui dezacord crunt pe la TIFF 2 sau 3, încît nu ne-ar speria o recidivă la TIFF 7, chiar în încheierea unui colocviu itinerant. Cum ai prizat eşantionul celor nu mai puţin de 11 lungmetraje inedite, la secţiunea „Zilele Filmului Românesc“?

E mai mult decît un „eşantion“. E un întreg lot de pelicule, impresionant ca număr de titluri, dar nu ştiu în ce măsură pot eu să am, dincolo de calitatea de observator, şi pe aceea de analist al unor fenomene pe care le-am întrezărit şi pe care aş vrea să le comentez.

O provocare către critica „fenomenologică“?

Sîntem într-o etapă de rezolvare a unor complexe. E limpede că pluteşte în aer complexul Cristi Puiu, complexul Mungiu, parţial complexul Nemescu. Cei trei au fixat o ştachetă, un nivel al discursului specific, prin filmele lor care aveau şi cîte o supratemă. Din păcate, la TIFF 7 românesc n-am văzut suprateme cinematice de veritabilă noutate sau de relief excepţional. Am văzut mai mult realizatori în complexul şi în deruta unor epigoni. Numai aşa pot să-mi explic frecvenţa unor „citate“ – de pildă, baia din 4, 3, 2, cu doar o uşoară altă conotaţie sau apariţia Anamariei Marinca într-un rol principal din filmul lui Radu Muntean, Boogie, acesta fiind o „felie de viaţă“ bine făcută, dar care nu duce în direcţia în care, într-o întîmplare banală, sfîrşind în cotidianul cel mai comun – perfect acceptabil şi inedit ca premiză –, să simt vibraţia intensă a unor stări mental-simptomatice pentru generaţia anilor ’90 sau 2000. Dar nu discut despre Boogie ca fiind un „fenomen“ care m-ar fi uluit. Pe mine m-au uluit alte două filme - şi m-au uluit negativ. E, în primul rînd, Nunta mută, venit la TIFF cu mare tam-tam – film de debut în regia unui actor remarcabil, al unui om de teatru şi de artă, pe care nu-l puteam suspecta de gratuitate şi de demonstrativism. Or, şi gratuitatea şi demonstrativismul apar din plin în această Nuntă mută. Se poate decela revendicarea unei combinaţii de Menzel-Fellini-Kusturica, parcă pastişaţi demonstrativ, cu „ce pot eu face cu actoria mea şi folosind caricatura mea“, ceea ce nu-i cel mai rău lucru. Mai rău e că, într-o cinematografie în care tînăra generaţie şi-a bazat impactul asupra Occidentului filmic tocmai pe exerciţiul de sinceritate al unor cineaşti care şi-au iubit eroii, şi-au asumat credinţa în destinul lor, asistăm la fixarea unei convenţii teatral-stilistice, care apoi este tot timpul anulată şi anihilată prin stridenţe. Dar dacă, totuşi, la Horaţiu Malăele există povestirea, există un tip de naraţiune care are o fluenţă anume şi un efect la public, de la Sistemul nervos încoace, pînă la Marilena, prezentat aici în premieră absolută, idolul generaţiei mele, Mircea Daneliuc, pierde coerenţa însăşi, în numele unui cinema al disconfortului programatic.

Să mai lăsăm cîte ceva şi cronicilor de premieră şi altor analize postfestivaliere, fiindcă, din păcate, spaţiul ni s-a epuizat şi, din fericire, a încetat „războiul cel dintre noi“.

Recomanda articolul prin: