OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ediţia a opta a Festivalului Internaţional de Film Transilvania a debutat cu aceeaşi efervescenţă ca în anii trecuţi şi a stîrnit acelaşi interes din partea spectatorilor clujeni sau de aiurea.

 

 

Filmul de deschidere din seara de vineri, 29 mai, a fost mult-aşteptatul Amintiri din Epoca de Aur, compus din şase scheciuri care evocă tot atîtea legende urbane ale anilor ’80. Amintirile au părut să dea publicului din arhiplina Sală Republica satisfacţia de a rîde pe seama unei perioade tratate de obicei prin prisma unei gravităţi explicabile, date fiind rigorile regimului evocat. De altfel, la conferinţa de presă de a doua zi, Cristian Mungiu, scenarist, coregizor şi coproducător al peliculei, a precizat că vede în aceasta o completare a lui 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, în sensul unei imagini echilibrate a României lui Ceauşescu. Într-adevăr, faţetei dramatice şi dezumanizante din 432 i se adaugă acum dimensiunea hilară, comică, absurdă, într-un film despre, de fapt, prostia omenească în vremuri comuniste. Prostia generată sau însoţită de lăcomie, exces de zel, obedienţă, paranoia. Unitatea de ton, de registru a celor şase scurtmetraje e spartă însă de episodul despre şoferul de la Avicola, iar acest lucru nu cred că e în beneficiul întregului, căci creează un efect disonant faţă de restul legendelor, care frizează burlescul, parodicul, grotescul. Fără a fi o nereuşită, povestea şoferului Grigore, care trage la hanul lui Ildiko şi ajunge în cele din urmă după gratii, ar fi putut lipsi nu doar din considerente de ordin artistic (în sensul neracordării la „orchestraţia“ întregului), ci şi cu beneficiul proiectării Amintirilor într-un singur calup, aşa cum s-a întîmplat exclusiv la proiecţia din deschiderea TIFF-ului; căci lungimea totală (155 de minute) a determinat, după cum preciza şi Cristian Mungiu la aceeaşi conferinţă de presă, împărţirea în două a filmului pe parcursul festivalului, şi va determina adoptarea aceleiaşi formule şi la lansarea din toamnă în circuitul pentru marele public.

 

În altă ordine de idei, interesantă mi se pare ideea lui Mungiu şi a echipei de regizori, pusă pe tapet la întîlnirea cu presa, de a renunţa la propriul „ego“ şi de a nu denunţa raportul dintre numele regizorului şi fiecare episod în parte. Cei cinci regizori – Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu – pretind că au făcut un film colectiv, deşi din Aperitiff, revista festivalului, şi din declaraţiile de presă reiese că fiecare legendă a avut un realizator „principal“. Voinţa de a păstra ambiguitatea cu privire la contribuţia fiecărui regizor în parte ţine de strategia echipei care vrea ca Amintiri din Epoca de Aur să fie perceput ca un singur film; tehnic vorbind, nu are cum să fie un singur film, oricît de mult şi-ar dori realizatorii ei, căci poveştile alcătuiesc, din punctul de vedere al subiectelor, un mozaic, iar nu un tablou. Dincolo de asta, este evidentă unitatea de tratament estetic (exceptînd, cum spuneam, episodul „şoferului de găini“), care ţine şi de faptul că scenaristul e unul singur – Cristian Mungiu –, că muzica e unitară, purtînd amprenta inconfundabilă a lui Hanno Höfer şi a lui Laco Jimi, iar epoca „vizitată“ sarcastic e aceeaşi, metehnele de fond ale lumii respective fiind convergente. Precizarea lui Mungiu cu privire la faptul că îşi doreşte ca acest film să nu fie doar despre poveştile respective, ci şi despre amintirile pe care le-ar putea declanşa în spectatorii de peste 35 de ani, are, de asemenea, tîlcul ei, în contextul reconsiderării ostalgice a epocii ceauşiste; astfel, Amintirile nu fac decît să completeze în regimul rîsului şi al istoriilor private condamnarea gravă şi oficială a unei perioade altminteri dureroase. Rămîne de văzut cum vor reacţiona spectatorii cei mai tineri, pentru care vremurile cu pricina par, de obicei, cu totul stranii.

 

 

Una dintre secţiunile importante ale TIFF-ului a fost aceea dedicată filmului politic. Fie că a fost vorba de documentare (Cetăţeanul Havel, Cehia, 2008, Dl. Guvernator, Suedia, 2008), fie de filme de ficţiune (Il Divo, Italia, 2008, Prăbuşirea Casei Saddam, SUA, 2008), dimensiunea politică a fost reprezentată de figura politică, adică de reprezentanţii de vîrf ai acesteia: preşedinţi, guvernatori, prim-miniştri. De fapt, e vorba de adevărate personalităţi politice, pentru a căror creionare cinematografică e necesară nu doar informaţia istorică, de preferat aceea de culise, ci şi adoptarea unui stil particular prin care această informaţie, respectiv profilul evocat, să poată ajunge la public. Aceasta pare să fi fost una dintre puţinele concluzii trase de participanţii la dezbaterea pe tema relaţiei dintre politică şi film, care a avut loc în atmosfera ploioasă şi friguroasă a celei de-a doua zile a festivalului. Chiar dacă atmosfera din clubul unde s-a purtat discuţia nu s-a încins, publicul n-a avut nici de ce să se plîngă, pentru că părerile au fost, totuşi, diverse, dacă nu chiar divergente, iar intervenţiile au fost, surprinzător, la obiect, adică n-au bătut cîmpii la nivelul generalităţilor şi al clişeelor, ci s-au învîrtit în jurul filmului care a servit drept pretext – şi a rămas, pînă la urmă, tot timpul în miezul întîlnirii – pentru problematizarea raportului cinema/ politică: Il Divo de Paolo Sorrentino. Au fost prezenţi critici de film, ziarişti, analişti politici, regizori, actori, dar şi oameni politici: Alex Leo Şerban (moderator), Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu, Liviu Mihaiu, Dana Enulescu, Tudor Giurgiu, Tudor Chirilă, Sorin Apostu, primarul Clujului, Vasile Dâncu ş. a. Intervenţiile au scos la iveală punctele comune, dar şi diferenţele de opinie – de pildă, Cristian Tudor Popescu şi-a exprimat rezervele faţă de realizarea lui Il Divo, în contrast cu majoritatea, care s-a arătat entuziasmată –, au marcat atît receptarea filmului în Italia (Dana Enulescu), cît şi reperele politicii italiene dintre anii ’80-’90 (Emil Hurezeanu). Între altele, au intrat în polemică şi doi italieni, care trăiesc în Cluj, dintre care unul a ţinut să precizeze că asemănarea frapantă a lui Giulio Andreotti cu Nosferatu lui Murnau (semnalată de Cristian Tudor Popescu şi întărită de Alex Leo Şerban) nu e de ordin strict cinematografic, ci ţine de realitatea persoanei politicianului. La aceeaşi dezbatere am aflat şi că Tudor Giurgiu lucrează la un film de factură politică, aflat deocamdată în faza documentării şi a realizării scenariului.

 

Ceea ce rămîne de domeniul evidenţei este însuşirea filmului Il Divo de a suscita reacţii. Toni Servillo, actorul-fetiş al lui Paolo Sorrentino, îl întruchipează pe controversatul Giulio Andreotti, căruia regizorul îi construieşte portretul cu mijloace expresioniste. Dar dincolo de eventualele referinţe cinematografice, filmul lui Sorrentino desenează profilul unei personalităţi accentuate, fără a da răspunsuri, iar asta în ciuda avalanşei de informaţii – sau poate tocmai datorită acesteia. Astfel că Il Divo pare a rămîne mai aproape de ficţiune decît de document, deşi se serveşte evident de acesta din urmă prin precizări textuale propriu-zise, inserate imaginii, şi devine un film nu doar despre o anumită figură politică, dar şi despre singurătatea şi alienarea alergătorului politic de cursă lungă, căci Andreotti a fost de şapte ori prim-ministru şi are una dintre cele mai longevive cariere parlamentare.

 

 

TIFF-ul din acest an şi-a făcut un punct de onoare din a stabili recorduri: 209 filme din 47 de ţări, dintre care 166 de lungmetraje, 19 secţiuni, 9 săli de cinema sau incinte de proiecţie (plus proiecţii drive-in, dintre care una inedită pe autostrada Transilvania) ş. a. În ceea ce mă priveşte, dat fiind că n-am putut sta la Cluj decît în primele patru zile ale festivalului, m-am întors cu multe impresii, dar cu mai puţine filme vizionate decît anii trecuţi. În plus, din cauza programării, am pierdut ultimul Porumboiu, Poliţist, adjectiv, ultimul Lars von Trier, Anticrist, şi ultimul Wajda, Fiorii tinereţii. Dintre filmele văzute, cîteva m-au dezamăgit, în mod special prin scenariile trase de păr, de o neverosimilitate care le-a diminuat calităţile (Copoiul de coreeanul Hong-jin Na, Pămînt îngheţat de finlandezul Aku Louhimies). La capitolul dezamăgiri intră şi Posibilitatea unei insule al lui Michel Houellebecq sau mai vechiul Pierde-vară al lui Mika Kaurismaki. La capitolul satisfacţii, dincolo de Amintiri din Epoca de Aur şi de Il Divo, m-au „prins“ indianul Ploaia blestemată, finlandezul Treabă de bărbat, chiliano-mexicanul Fata în casă.